Capitolul VII: Pe strazi.

In sala de mese, inca se mai auzeau pahare ciocnite din cand in cand, rasete si voci baritonale care povesteau despre fapte de arme pe cat se poate de inchipuite.Si chicote responsoriale la fiecare bataie din palme din complezenta.Atatea capete ametite priveau cu suspiciune unele catre altele, ca si cup fiecare capatana de gutuie avea sa-si reproseze ceva.
Se schitau zambete, se rupeau servetele, se eschivau atacuri la persoana, se salvau aparente…in spatele unei perdele borodate cu grija si a unui pahar plin cu vin rosu.

Departe de masa nobililor si a conteselor, a ipocriziei si a femeilor usoare, batranul Motea isi pregatea caii de culcare.In grajd era destul de cald, iar cateva animale deja ingenuncheasera, in semn de oboseala.Motea insa, avea in buzunarul mantalei sale un bot de zahar cubic, din care avea sa rupa pentru fiecare din cele paisprezece capete ce il priveau ca pe un tata protector care venea in fiecare seara sa le aduca ceva bun.
Motea era un fost servitor al tarului Nicolae care acum se ocupa de grajduri.Zilnic, avea in vedere ca animalele sa fie hranite, sa fie adapate si tesalate.Le lustruia pana si copitele, iar doua iepe il avusesera ca moasa.Pentru Motea, caii erau un sipirt totemic, care faceau mai mult decat parte din viata-i.Caii erau cei care ii dezlegau misterele lumii, caii erau prietenii lui nepretuiti si odorurile cele mai scumpe pe care destinul i le scosese in cale.
Batranul spunea deseori ca « Pentru un cal merita mai mult sa mori, decat pentru o femeie ».Si nu o spunea intamplator.
Candva, intr-un sat uitat de civilizatie din Khanti-Mansi, o provincie din nordul Siberiei, in vremea tineretii sale, cunoscuse o frumoasa rusoaica, ce i-a pus inima pe jar.Aceeasi femeie care avea sa fie mama copiilor sai, aceeasi fiinta cu care avea sa-si imparta zilele mai bine de 18 ani, aceeasi femeie care, ajunsa fiind la Petersburg, fu atrasa de privilegiile vietii de la Curte, si uita repede statutul ei de femeie simpla de la tara…si ce nu face o femeie pentru a dobandi ceea ce-si doreste mai mult ?Si anume influenta si un trai decent.
Dar Liuba Stavinceva nu vroia doar un trai decent, ci dorea cu tot dinadinsul sa fie asemeni domnitelor de salon pe care le vedea citind ori calarind pe aleile pietruite ale Palatului.Dorea sa miroasa ca ele, sa se macheze ca ele, sa se plimbe la brat cu ele…si sa fie dorita precum erau ele.Pentru Liuba nu era de ajuns viata la Curte, nici dragostea unui sot muncitor si fidel…ea fusese nascuta sa aiba parte de lux si cinste.
Iar pentru asta, merita sa incerce orice.Pentru ac intr-o zi, ea avea sa lase cratitele si strachinile si infasatul copiilor, si avea sa i se daruiasca unui locotenent proaspat venit din Finlanda.Iosca Drepin avea sa fie viitorul sot al Liubei, acela care avea sa-i daruiasca un conac la moda pe malul lacului Onega si de asemenea avea sa-i daruiasca si pe fiica lui pe care o avea in grija, el la randul sau fiind parasit de sotie.
Liuba avea acum ce-si dorea.Trecusera mai bine de douazeci de ani, si femeia de lume datorita traiului mai mult decat decent pe care si-l dorise, si al anturajului in care se invartea sotul sau, uitase de bietul sot pe care-l parasise fara macar a-i lasa o scrisoare in care sa gaseasca o justificare cat de cat plauzibila…
La zece ani dupa plecarea Liubei, copiii ei i se alaturara, la conacul lui Iosca Drepin, urmand cuviincios sfaturile mamei lor care avea « sa faca oameni din ei », care printre altele si-ar fi dat si viata numai ca propriile odrasle sa-si uite tatal si originile, mai ales faptul ca se nascusera undeva intr-un sat uitat de lume din regiunea khantilor.
Copiii ei nu erau niste salbatici, nu !Nu !Copiii ei erau mai presus decat orice, iar Iosca era tatal lor.Si nu traiau intr-o coliba batuta de vanturi, ci intr-un conac, asa cum se cuvine sa traiasca oamenii din inalta clasa ca ei.
Motea, uitat de toti, isi ducea zilele destul de modest, apropiindu-se de Dumnezeu prin ruga si post.Desi era apreciat de toti cei de la Curte, si avea o leafa de invidiat pentru un slujnic, Motea se rezuma la ingirijirea cailor stapanului sau, si desi adeseori ii ramaneau bani din propria leafa, prefera sa ajute cersetorii, animalele fara adapost si copiii strazii.
Se simtea mult mai impacat.
Se gandea ca poate daca nu ar fi fost descoperit intr-o zi de primarul provinciei Khanti-Mansisk, astazi nu ar mai fi avut sansa de a lucra in acest mediu, in care puteai cunoaste atatea persoane, si atatea lucruri deopotriva…insa cel mai mult se bucura ca mitropolitul Ruslan il vizita lunar.
Discutau despre viata de apoi si despre vietile martirilor.
In semn de multumire, Motea se ruga pentru sanatatea celor napastuiti dar si a Stapanului.Candela Maicii Durerilor era mereu aprinsa pe masa de langa patul lui din lemn.Iar tot pe masa, printre multele sale carti religioase, ssteat martora icoana familiei sale…pe care in sufletul sau refuzase sa o uite.Ea era inca vie.Liuba si cei patru copii priveau cu seninatate catre batranul tata care scotandu-si crucifixul mare din lemn de la gat facea de patru ori temenele pana in pamant si ii multumea Dumnezeului lui Israel ca ii tine familia departe de rele.
Nu ar fi vrut ca ei sa poateasca ceva rau, desi nu-i mai vazuse de mai bine de doua decenii…insa stia ca Tatal Ceresc avea sa-l asculte, pe el…muritorul de rand.

Insa in aceasta seara, batranul se pregatea sa inchida usa grajdurilor, luandu-si la revedere de la bunii sai amici, sarutand pe bot pe Polina, iapa lui cea mai iubita.O iubea intr-atat pentru ca schiopata.Se nascuse cu o scurtime la unul dintre picioare, insa Motea o invatase sa mearga drept si le demonstrase oamenilor ca o cabalina merita sansa de a trai, chiar daca nu poate alerga la fel de mult ca ceilalti semeni.Se opusese vehement atunci cand cei de la Curte luasera decizia sa o ucida.O crescuse cateva luni chiar la el in odaie, dandu-i sa manance ceea ce manca si el.Mancare de post.
Iar Maica Durerilor se salasluise in ea.Dumnezeul pacatosilor ii daduse viata, o incercase si o trimisese in lume.Polina era calea spre mantuire.
Uitandu-se inca o data la odorul cel mai iubit, mangaindu-si barba, zambi multumit si inchise usa grajdurilor tinand intr-o mana felinarul din care palpaia tremurator o lumina rosie.Motea luase o decizie inteleapta sa-si ia cizmele intrucat noroiul era de trei degete, iar stropii mari si grei improscau la fiecare contact apa din gaocile noroioase.Inchise repede sa nu intre aerul rece al noptii in grajd si-si facu cruce pentru ca nu cumva vreun spirit malefic sa intre si sa perverteasca animalele sale indragite.
Pasea incet, abia ocolind paraiele de noroi lichid care se strecurau prin santurile de pe marginea aleilor, cautand pe furis drumul sinuos catre canalizare.Motea era un om precaut din fire si de multe ori calcula situatia dinainte de a se trezi fix cu ea in fata.Insa cu toate acestea, viata ii daduse loviturile sale.
Una mai grea decat alta.Incercand sa gaseasca aleea scurta ce ducea catre treptele spre Aripa ce ducea catre camerele servitorilor, Motea avu senzatia ca distinge la lumina destul de slaba a felinarului purpuriu o silueta alba ce inainta grabita catre el.Desi nu parea un om ipohondru, Motea , in iarna anilor sai se preocupa de sanatate si avea impresia ca vederea ii joaca feste.Era cazul sa poarte ochelari, desi avea senzatia ca se va face de ras, intrucat nu era un om scolit si nu putea citi.La ce i-ar folosi oare niste ochelari ?
Pana sa se dezmeticeasca, dadu cu ochii de silueta agitata care venea tot intr-un suflet spre el.O recunoscu…paloarea fetei, forma obrajilor, ochii oblici …parul negru si lung, mainile fine..ea era.Femeia-salbatica adusa din stepa mongola.
Nu isi mai amintea numele ei, dar stia ca o salvase din mainile lui Serghei atunci cand Stapanul ii trimisese in campania impotriva salbaticilor din stepa mongola.Isi amintea apusul, rugaciunea si figura speriata a tinerei.
Acum distingea in ochii tot o frica, o spaima produsa accidental, dar nu mai recunostea nevinovatia aceea dezarmanta a copilei dezlipita din inima familiei sale.
-Fata mea, in numele Domnului nostru Iisus …opreste-te.
-Domnule, va rog sa ma ajutatiVa rog…trebuie sa ma ajutat.Nu am ce sa va dau.Va rog.Trebuie sa ma ajutati.
-Dar…ce e cu tine ?Ce cauti tu in puterea noptii ?intreba Motea nedumerit, neintelegand de ce o femeie ce trebuia sa doarma alaturi de sotul sau la acea ora din zori, umbla disperata prin curtea Palatului, in frigul noptii si in ploaie.Il ingrozea aparenta acestei inse, acestui suflet hoinar, infasurat in carpe si paturi.
Pirvirea ei ravasita si pometii obrajilor lasati, ii amintira de figura Maicii Durerilor.Motea, ii puse patern mana pe umeri si isi scoase mantaua.I-o aseza cu multa girja pe umeri.

-Multumesc, ingaima Jamila, prinsa de frisonul spaimei.
-Ce s-a intamplat ?intreba tot el cu vocea celui care o salvase candva din mainile celui ce o desprinsese de familia sa.
-Sunt fiica unui neam uitat.Domnule, nici dumneavoastra nu o sa va vina sa credeti ce grozavie am putut sa fac.dar am fost constransa de situatie…
Privirea ei umbrita de nebuloasa femeii ravasite amintea de un copil fugit de-acasa care acum nu mai avea bani si dorea sa se intoarca langa ai sai.Motea o privi cu mila, si o lua in brate.Jamila, incepu sa planga din nou…plangea sincer…plangea curat.
Nici ploaia nu ii putea spala lacrimile, nici frigul nu-i putea intra in oase.Simti dupa mult timp, caldura imbratisarii unui tata.Batranul simti in tanara femeie din bratele sale pe fiica pe care acum nu o avea alaturi.
Deodata, se trezi in situatia proscriscului, a compliceului care era pus fata in fata cu pericolul.Insa aceasta femeie tanara si frumoasa nu merita sa fie ucisa…desi…ucisese…
-Mi-am razbunat familia, parintii…pe mama.Si pe parintii adoptivi.Sper ca tarul sa simta suferinta pe care o port inca in suflet, domnul meu…
-Inteleg copila…haide, trebuie sa te duc undeva.(zise Motea indreptandu-si privirea catre etajul aripii de sud, unde luminile aminteau ca ultimele ceasuri ale mesei imperiale erau pe sfarsite).
-Uitati, am cateva bijuterii si o caseta pentru bijuterii din aur.
-Copila, ai furat…Domnul nu permite asa ceva…
-Dar nu sunt botezata in religia dumneata.Pentru mine este o necesitate, raspunse cu luciditate Jamila.Doar nevoia de siguranta…
-Of, Domnul nostru pedepseste astfel de fapte.
-Dumnezeul vostru ma va pedepsi mai mult pentru ca am furat aceste obiecte decat pentru…
-Pentru ce copila ?Ce ai facut ?, o scutura cu disperare batranul. Ingrozit de un raspuns pe care il intuia.
-Crima.Jamila citi pe fata batranului ce o tinea de umeri crispare, stupefactie si teama.Acest amestec de stari ii congestiona chipul batranului…iar un junghi il izbi in inima.Era pentru prima oara dupa mult timp cand inima il deranja.
-Sange , copila…tusi batranul.Sange…
-Trebuie sa mergem, domnule.Duceti-ma departe de acest loc.Haideti.va ofer bratul, tineti-va de mine…trebuie sa plecam de aici.Acum.Asta daca vreti sa-mi salvati viata.
-Da, trebuie sa te duc…imi povestesti pe drum…
-Tineti-va de mine…raspunse femeia, dandu-si seama ca fizic, mai multa nevoie avea acum batranul decat ea, intrucat de-abia mai putea respira.Il trase zdravan dupa ea, fiind oarecum ingreunata de greutatea mantalei, si luandu-i in mana cealalta felinarul in care fitilul de-abia mai arunca lumina rosie, tarandu-si pasii prin noroaiele impotrivitoare, iesi pe poarta Palatului.
Scotand un geamat atunci cand iesi pe poarta impunatorului Plaat de Iarna, il saruta pe obraz pe batran, in care pentru o secunda avu impresia ca il simte pe tatal ei mort.Motea, prinzand mai multa putere o sfatui sa-si grabeasca pasii.
-Haide, trebuie sa ajungem in mai putin de un ceas in mahalaua pescarilor.Cunosti casele de toleranta de acolo ?
-Nu cunosc casele de pierzanie, domnule, raspunse scurt Jamila.Pentru un moment, avu senzatia ca Motea avea sa o uite intr-un astfel de loc, si simti nevoia sa-i precizeze, strangandu-i mana :
-In locurile mele natale, femeia care preacurveste…este exclusa din neamul sau.
Atunci isi dadu seama ca ea preacurvise de cand se afla pe teritoriul acestei tari straine de sangele sau, dar avea scuza de a fi fost dezradacinata prematur.Se victimiza si isi dadea raspunsuri singura.Ea, care pierduse o copilarie, putea invata acum sa castige ?Si daca da…cum anume ?Putea ea castiga ?
Acum, cand o lume se revolta impotriva ei…cand in cateva ceasuri, viata ei avea sa se transforme in sume fabuloase de bani…pentru care mii de oameni aveau sa-si dea silinta sa i-o ia.
Dar viata ei nu se putea opri aici.
-Sa mergem domnule.Sa grabim pasul.Daca trecem de bulevard, si coboram pe malul Nevei, apoi la stanga putem sa…
-Copila, pana in zori trebuie sa pleci din Petersburg…
-Am bijuteriile, domnul meu.Nu mi-e teama.Insa nu prea cunosc orasul.Duceti-ma departe va rog…departe de tot si de toate.
-Esti sigura ca vrei sa ajungi departe ?Lumea dincolo de Petersburg este srum si cenusa…oamenii sunt fiare si orasele lor sunt…de vanzare…
-Si Petersburgul nu va fi de vanzare ?Cel putin…, adauga Jamila fiind constienta ca nu discuta tocmai din experienta proprie.
-Copila…in viata trebuie sa inveti sa pierzi.Insa …orasul asta nu a invatat niciodata sa piarda.in veci nu a cunoscut infrangerea.
-Stiti, doamna Machinsky, care le-a crescut pe d-ra Anna si pe d-ra Ecaterina de Romanov, povestea candva ca « Petersburgul va fi in scurta vreme de vanzare ».
-Cine o crede pe nebuna aia ?se rasti batranul, incruntadu-si ochii minusculi si albastri.Scuturandu-si barba de apa, se lasa trras mai departe de Jamila, care arata ca un caine ud, infasurat in carpe impregnate cu noroi.
Femeia atat de stralucitoare in zilele trecute, umbla acum speriata, ravasita pe strazi, in cautarea salvarii…Dumnezeul ortodox insa nu o auzea.Vocea ei era prea slaba, iar chemarea strabunilor era mai puternica decat orice credinta straina.
Taiau bulevardele si strazile laturalnice, cu o viteza destul de nesperata, razbind ploaia si frigul…ferindu-se de soldatii imperiali care patrulau prin centru calare…ascunzandu-se dupa copaci, sau uneori…sarind garduri…
Dupa patruzeci de minute de freamat si agitatie, cei doi oameni descoperira in final vadul care ducea in saracacioasa mahala a pescarilor.Se parea totusi ca mahalaua nu dormea nici noaptea.Dupa un stalp, o dama de companie isi lasa linsi sanii voluptosi de catre un soldat, cerandu-i dupa suma cuvenita de plata.Cainii mahalalei pescarilor urlau ingropati in noroaie, sfasiind aerul cu suntele lor ce trimiteau catre salbaticie.
Motea ii acoperi fata cu o bucata de carpa rupta tinerei, pentru a nu putea fi recunoscuta.
Figura unui « salbatic » era foarte usor de descoperit, iar acest lucru nu era de dorit.
-Uite,E lumina.Sunt acasa.Motea zambi complice si o indemna pe tanara femeie sa i se alature atunci cand batu la poarta unei porti proaspat vopsite, aflata nu departe de malul stang al fluviului Neva.
Un felinar rosu, marturisea activitatea acestei case.Era una de pierzanie.Nu era de mirat faptul ca in curte, matroana o mustra pe una dintre fete ca ceruse « prea putin », spunandu-i ca « facuse o alegere rea atunci cand o alesese ca dama de companie ».
Motea, auzind discutia, batu la poarta, in speranta ca batrana matroana, avea sa-si etaleze sanii lasati si soldurile grele, postandu-se la intrarea in curte, ca un zid provocator care trebuia trecut.
Si nu se insela.

-Hai, treci in casa si fa-ti treaba.Avem clienti.Hai, fuguta !Nu stau sa…
-Bine, conita.Am fugit.
-Buna seara.Matroana raspunse din instinct, insa dand cu privirea de cele doua siluete batute de ploaie facu ochii mari incepu sa-si piarda cumpatul, punandu-si mana-n brau ca orice locuitoare a mahalalei.
-Ce e cu voi ?Hai, valea !Va arunc afara de nu va vedeti, depravatilor !
-Dar, doamna…
-Ce vreti ?
-Am venit sa…incerca Jamila sa salveze situatia.Iis pleca privirea si incerca sa ii explice batranei matroane motivul real pentru care venisera, insa simti in vocea batranului mai multa stapanire decat in a sa.
-Nu primim cersetori.Hai, carati-va pana nu va iau cu matura si va arunc in noroi, zise matroana si incepu sa-l impinga pe Motea.
-Doamna, noi nu am venit sa cerem nimic de la dumneavoastra.Am venit in vizita la Tamara…fata care locuieste cu chirie la dumneavoastra, stimata doamna.
-Exact…am venit la Tamara..repeta inconstient Jamila, nestiind cine este Tamara.
-Tamara nu primeste invitati la ora asta.De unde o stiti voi pe Tamara ?Tamara e o fata cumsecade si imi platese la timp chiria.Nu am avut niciodata probleme cu ea.
-Doamna, va rog frumos…o cunosatem pe Tamara.Atunci Jamila, socase cutiuta din aur si i-o dadu femeii cu gura mare.
Vazand lucratura in aur din care era confectiont obiectul, saltandu-si sanii lasati in corset, si tragandu-si foaleel rochiei galbene, batrana dama de companie alerga spre usa de la odaia Tamarei, anuntand-o ca are oaspeti in zori de zi.
-Tamara…Tamaraaaa….Tamaraa..raspunde mami.Iubita, raspunde.Tamaraaa, raspunde !Rspunde !Ai invitati.Mami, te-am anuntat ca te cauta unii.Hai, ca am treaba.Mama se duce sa stranga banii de la fete.
Tamaraaa !

Femeia batea cu stoicism in odaie, indesand cutiuta din aur intr-unul din buzunare, stiind ca luminile erau aprinse in incapere.Iar Tamara, din fericire era acasa.In general, nu-i placea absolut deloc sa se stie datoare oamenilor, iar acum se putea revansa fata de femeia a carei fata era acoperita de o carpa plina de noroi.O asa oferta nu se refuza, ii spunea instinctul ei de targoveata.Chiar nu.

Vocea rasuna in noapte trezind vecinii caselor alaturate, amintind tuturor ca fetele terminasera orgiile si ca era vremea ca banii sa fie numarati.Iar cu batrana matroana chiar nu era de gluma.