sâmbătă, 6 februarie 2010

Capitolul V:Catedrala.


Se arata o dimineata promitatoare, o dimineata in care un oras rasufla usurat dupa saptamani de pregatiri, usurat de poverile pe care istoria si oamenii ce si-au scris povestile inauntrul sau i le-au adus in timp.Orasul era aici demult.Oamenii sai puteau fi sau nu, erau pur si simplu niste biete efemeride care spoiau destinul acestei urbe atotstiutoare.Petersburgul iti putea spune sa te opresti dinainte de a intra pe portile sale, sau se putea comporta intocmai precum curvele bordelurilor sale, zambindu-ti frumos atunci cand stia ca ai ceva bani prin buzunare.
Petersburgul, asa cum spusese si doamna Machinsky, avea sa fie un oras de vanzare.Orasul care era invatat doar a cumpara, acum isi astepta pretul.Noii sai stapani, in lunga lor agonie pentru avutie, aceasta auri sacra fames care ii contaminase, ii fixasera orasului un pret jignitor de mic.Dar Petersburgul isi astepta in batranetea anilor sai osanda.Gigantica sa osanda.
O femeie in varsta trecea strada impreuna cu nepotica, pentru a merge la Biserica Inaltarii Sfintei Cruci.
Fetita avea in mana 3 lumanari din ceara naturala, iar dintr-una din ele nu mai ramasesera decat trei sferturi, semn ca in trecut doua maini inaltasera un sfert in scopul rugii catre cei de Sus.Basmaua femeii avea niste culori absolut dementiale, in care aveai impresia ca toate frunzele toamnei se impletisera cu pene de corb.Coada ei alba, odinioara blonda si lucioasa, statea dreapta pe spatele ghebosat.Volanele rochiei batranei doamne erau murdare de noroi, intrucat seara abatuse ploaia rece peste oras.Fetita pasea atent, tocmai pentru a evita mocirlele, sarind cu cate un pas, acolo unde ochiurile de apa demonstrau un potential pericol pentru pantofii ei albi de lac.
Ochii ei albastri, ca si cei ai bunicii, aduceau a senin, a cer de vara, a calatorii romantice catre sesuri de nicaieri, a paie de grau si a cantece de dragoste inecate in fum de amurg.
Batrana insa nu mai avea acea sclipire pe care doar tinerii si copilandrii o au in priviri.Viata trecuse peste ea, asa cum trec apele Nevei printr-un oras pierdut.Fluviului nu-i pasa.Apa trece, insa de cele mai multe ori nu spala pacatele.
Batrana intra cu nepoata de mana in lacas, facandu-si cruce, iar in semn de respect fata de divinitate, se pleca in genunchi, facand o temenea.Copila facu intocmai.Cand batrana ii facu semn sa se ridice, copila, ridica ochii catre ea si-i zise :
-Mama Nastea, astazi vom vedea pe Luminatia Sa ?Vom vedea pe fata salbatica ?Anna Casparova mi-a zis ieri ca va merge cu tatal si cu mama ei.
-Da, draga mea.Anna se duce.Mereu e bine sa vezi noul.Si eu l-am vazut pe Tarul Nostru atunci cand s-a casatorit.Boje moi, boje…boje moi…tanara mai eram.Tatal meu nici nu stia ca am sa ma duc cu o prietena sa ne uitam…
-Si de ce nu vrei sa mergem, bunica, si noi ?Vreau sa o vad pe fata salbatica.
Batrana o stranse de mana, si deodata retina senina i se crispa.Venele mainii se ingrosara mai mult decat de obicei, si tragand aer in piept, incerca sa se indrepte de cocoasa, apoi cu un fel de efort urias se pleca in genunchi, cuprinzand intre palme capul blond al fetitei :
-Oh, copil frumos.Candva eram ca tine.Imi placeau sa vad regii si reginele, sa vad cum arata, cum sunt imbracati, cum vorbesc.Draga bunicii, sunt oameni ca si noi.
-Ca noi, bunica ?Au si ei o pisica pe care o cheama Baboka ?
-Nu, nu au o pisica.Au altfel de animale.Stii, uneori oamenii ca bunica si ca bunicu, iertata fie-i tarana, devin animale.Insa cel mai periculoase sunt animalele salbatice.
-Si eu sunt animal, bunica ?
-Tu esti o oita, iubirea bunicii.Sa te feresti de animalele salbatice.
-Bunica, si fata salbatica e un animal ?
Femeia se crispa din nou, facandu-si cruce :
-Draga bunicii, promite-mi ca nu ma vei mai intreba lucrul asta.Si bunicii ii este frica.Femeile straine, si mai presus decat orice, femeile astea salbatice, venite din tara de Miazazi, sunt animale salbatice.Traiesc pentru a ucide.
-Si ce mananca, bunica ?
-Omoara oameni si le mananca sufletele.(Batrana isi ridica ochii disperati spre cupola bisericii.porumbelul Duhului Sfant statea ca de obicei cu aripile desfacute deasupra crestetului ei.Tocmai vorbise mai mult decat s-ar fi asteptat ca ar fi trebuit)Gata, hai, trebuie sa inceapa slujba.
-Fata salbatica e un animal salbatic.Omoara oameni.
-Shhhhh……..facuta femeia.Tine-ti gura, Emilia.
Copila o stranse si mai puternic pe bunica de mana si se lasa in genunchi alaturi de celelalte capete acoperite de basmale, atunci cand preotul iesi din altar.O cruce mare isi facura sufletele aflate in iarna vietii.

« Fata salbatica ucide.Fata salbatica e rea si omoara oameni. », isi repeta in sinea ei fetita cu ochi albastri.


Clopotele incepura sa bata puternic, insa nu in biserica in care se rugau Emilia si mama Nastea, ci in catedrala impunatoare a orasului, in care de mai bine de 3 secole, tarii Rusiei si-au unit destinele.Acum era vremea ca singurul fiu al lui Nikolae al-II-lea, Alexei sa-si puna pirostriile.Peste tot mirosea a cozonac, a trandafiri si a tamaie incinsa.Dumul se pierdea undeva in inaltul incaperii, aproape de bolta gigantica a catedralei.In fata altarului ale carui porti aurite povesteau pasaje din Biblia pe care Jamila incepuse sa o citeasca, in scurta ei sedere la Bivertin.Acum, aflandu-se in fata acestor porti aurite si bogat impodobite cu icoane si pasaje sfinte, isi amintea cum rasfoia una cate una paginile Vechiului si Noului Testament, intrebandu-se mereu cu ce este diferit Dumnezeul rusesc de cel al stramosilor ei.Acest Dumnezeu nu avea sa o inteleaga, nu avea sa-i dea sansa de a fi iertata, nu avea sa-i ofere un brat pe care sa planga, avea sa o departeze de el, ca pe fiica pangarita a unui tata care a dat candva tot ce a putut pentru odrasla.
Tatal nu o binecuvantase, si dupa cum cerea legea mistica a noilor locuri pe care cauta stangaci sa le inteleaga, avea sa fie o proscrisa toata viata.Cerul crestin nu era pentru ea.De jur imprejur se simtea privita de perechi de ochi care priveau surprinsi cum ea insasi astepta ca preotul sa oficieze mai repede actele de rit.
Jamila incetase sa mai ia in seama modul oamenilor de a o percepe, ca pe « cea noua », « fata asiatica », « vrajitoarea », « spurcata ».Desi numeroase persoane o asigurasera ca acesta era inceputul intr-o tara ca « A lor », si ca oamenii judeca de multe ori fara a cunoaste cu amanunt datele despre un loc, o perioada, o persoana…cu toate acestea Jamila avea constiinta ca atunci cand soacra sa se maritase, lumea nu o privea asa, chiar daca era si ea la randul ei o straina.
Alexandra nu era « straina », nici « salbatica », nici « vrajitoarea ».
Atunci cand Episcopul Petersburgului, Preafericitul Ruslan, ii aseza verigheta din aur galben pe deget, si ii dadu sa sarue Cartea Sfanta, Jamila simti deodata cum medalionul primit de la mama, pe patul de moarte ii parjoleste carnea pieptului.Avea sa fie o arsura care mergea adanc in tesut, distrugand in timp celulele, si lasand un gol viu, carnea vie, care nu avea sa se mai vindece nicicand, in timp.
Timpul nu iarta.
Faradelegile pe care noi insine suntem in stare sa le facem intr-un moment dat ne conduc involuntar catre alte faradelegi, in timp.Lunile trec, insa aceasta sete, aceasta lacomie, aceasta predispozitie nejustificata de a te feri de conformitatea riturilor si a cutumelor devine vie.Se pronunta, capata forma, si in timp savoare.Astfel, dupa cateva intervalle de timp, care uneori pot fi si zeci de ani, oamenii devin bestii.
Jamila era un pui de lup.Candva fusese un mielusel, insa lupii ii distrusesera inca din frageda copilarie ce avea mai de prêt, si anume familia.A fost crescuta printre lupi, si acuma invatase sa fie unul din ei.Era un pui de lup care nu era gata sa vaneze, insa pofta nestavilita de sange ii dicta sa se avante.Acel moment sosise.
Alexei o saruta, iar atunci cand ii simti limba atingandu-i crestetul gurii, saliva contopindu-se cu a ei, in minte, ii aparu imaginea celor doi batrani din satul uitat de vreme din infinitele stepe ale Mongoliei, imaginea lui Tei Uin care usca primavara pestele pe franghii si apoi ii punea piper si cimbru, simtea mirosul de iasca si duhoarea balegarului de cal.
Tei Uin ii facea subreda, cu mana ei batrana si viguroasa.Pungile ochilor i se dilatasera de la plans dar si de la numarul de nopti nedormite.Stia ca fiica ei nu e in Lumea Mortilor dar nici pe Drumul Viilor nu o apucase.Era un suflet de izbeliste, si oriunde duc drumurile catre nord, duc catre izbeliste.Suflet parasit, fata ei pe care o crescuse era o marfa.Dar orice marfa transportata drum lung, ajunsa la destinatie capata un prêt colosal.Si batrana mongola stia asta.
Furtuna de nisip ii ineca chipul batranei, si ierburi uscate si bucati de tarana sfaramata ii intrara in ochi Jamilei.Un firicel de praf din furtuna locurilor ce tineau de trecut ii intrara in ochi.Orice om ar fi lacrimat.Insa ea rezista senzatiei.Da !!Putea sa infraneze mesajele trecutului, trebuia sa lupte.
Trebuia sa-si razbune parintii, trebuia sa faca dreptate pentru batranii care o crescusera si mai presus de orice trebuia sa dea dovada de cruzimea pe care stramosii ei o aratasera fata de rusi inca din vremuri imemoriale, atunci cand cnezatul Kievean sau Vladimirul cazusera prada furtunii Hoardei de Aur.
Acele vremuri erau apuse, insa sufletul sau inca abunda in tente salbatice, puiul de lup cauta sange si carne proaspata.Ii era foame.
Mirosul de tamaie o cuprinse din toate partile, si atunci cand Ruslan ii aseza coroana pe cap, inima ii pulsa cu putere amintiri si fragmente de atunci cand era un copil si cobora valea in satul pescarilor pentru a manca peste uscat.
Nu mai simtea mirosul pestelui copilariei, nici textura solzilor afumati, nici oasele sale moi…vedea insa cardul de copii care alergau caii Przewalski cat era ziua de lunga.Auzea copitele si talangile vitelor care faceau sa rasune malurile raului…un baietel cu ochii oblici ii dadu mana sa urce in sa.Insa Jamila nu mai era o fetita.Ii crescusera sani. Avea soldurile destul de bine conturate…parul ei nu mai era atat de matasos ca in copilarie, si zambetul minunat de alta data se transformase in acela al femeii de lume.Nu putea calari alaturi de acest copil.
De ce ar fi avut nevoie de un baietel, cand acum ea-si punea pirostriile cu un barbat de doua ori mai in varsta decat ea ?Sau era casatorita deja ?Da…era proaspat casatorita si putea simti inca metalul rece al verighetei care ii invinetise degetul.Un fel de greata puse stapanire pe trupul ei si cu gesturi pe care nu si le putea explica cumva, incerca sa discearna ceea ce se petrecea cu ea.
Pentru cateva secunde isi pierdu echilibrul si avu senzatia unei caderi de la inaltime, insa acelasi miros tamaios ii descreti pometii.Avu din nou senzatia de a plange, de se descarca, trupul insusi cazand si zvarcolindu-se in cercuri muribunde…
Murea pentru a trai, traia pentru a invinge.Pentru a invinge moartea, dispretul, disperarea, copilaria.Nu era inca o femeie, dar cu siguranta nici o fata de 16 ani nu mai era.Si totusi, era o adolescenta.
Insa vietii nu ii pasase de adolescenta ei.Vietii ii placuse sa o joace.Si acum ea invata sa faca fata jocului vietii.
Cand Alexei ii cuprinse mijlocul si tarul o saruta pe frunte, Jamila se gandi ca misiunea sa in aceste locuri era gasirea adevarului.Insa Adevarul nu era destramat, nu era de vanzare cum era ea, nu era oscilatoriu si nu cunostea limitele geografice ale acestei lumi.Era Unul si nu se arat oricui.Ea stia ca pentru a se salva de teroarea propriului trecut trebuia sa detina Adevarul, iar Acesta astepta actul sau de curaj, provocarea, daruirea sa.Pana unde putea oare merge ea ?Pana unde reusea sa patrunda…
Jamila stia ca pentru a se salva de toate cele stiute, trebuia sa aleaga.Trebuia sa cunoasca chiar si cu pretul trupului, infama durere a sangelui.Stia ca mai era putin si ca scancetele copiilor tineretii sale, aveau sa inceteze odata cu infrangerea stihiilor trecutului.Iar Raul se plateste cu Rau.Puiul de lup doarea carne.Iar carnea mirosea destul de bine pentru sufletul neinitiat.
Ecaterina cu baticul pe cap o privea dintr-un colt.Pe chipul ei frumos, femeia cu ochii oblici vazu curgand o lacrima.Stia ca acele buze doreau sa fie sarutate, acea faptura dorea din nou desfatare si vroia sa o stie alaturi.
Cu durere avea sa constate ca nu putea fi alaturi de Ecaterina.Insa considera ca putea sa i se mai ofere o noapte.
Clopotele incepura sa bata, toti cei prezenti in vechea catedrala incepura sa rosteasca Tala nostru, iar Preafericitul Ruslan intra in altar.Jamila simti din nou mirosul de tamaie.
De data aceasta visa ca sute de barbati ii desfaceau picioarele si falusuri din lemn putred ii dezmierdau fierbinteala trupului.Incepuse sa transpire, insa placerea era imensa.Pofta de carne se calmase in ea, insa groaza realitatii o ingretosa.Ii vedea pe toti misunand pe langa ea, felicitand-o si promitandu-i lucruri efemere despre lume.
Adevarul astepta rasplata revelarii.
Biblia crestinilor le spune sa fie gata oricand pentru Marea Revelatie, si sa se pastreze cu sufletul curat pentru cea din Urma Judecata.
Judecata avea sa vina foarte curand si ea va fi fata in fata cu Dumnezeu.Lumea incepu sa iasa din marea catedrala.Tamaia ii intrase in piele, insa tot sangele ii navalise in obraji si in ochi nu se mai cunoastea groaza sau mania.Ci doar placerea.Avusese loc nunta, insa totodata in inima ei intunericul facuse nunta de asemenea unind mania cu teroarea.Vanatul devenea vanator si acum, puiul de lup putea sari oricand la gatul prazii de care candva se temea.
Inchizand ochii vazu din nou barbatii care o inconjurasera si asteptau parca ceva.Ea tremura pe marmura rece, cand o mana puternica ii dadu o palma peste fata.
In ceata distinse un chip destulde congestionat.Cunostea trasaturile fetei aceleia si adesea o asocia cu placerea.Era fata lui…da era el…era fata lui Daniar.
Deshise ochii brusc si deja iesise din Biserica.
Niciun clopot nu mai batea.Se urca saltandu-si volanele rochiei de mireasa in trasura.Simti din nou cum nenorocita verigheta o strangea plina de obida, asa cum doar bratele unui vanator isi amintea sa o fi strans atunci cand intr-o noapte ploioasa, adapostindu-se intr-o bisericuta, doi oameni ai nimanui facusera sex in nestire, fara sa le pese, fara sa dea doi bani pe o lume aflata in cadere.Stia ca-l va revedea pe acel barbat.Dar nu in acest moment.Stia ca in aceasta seara gura ei va ramane la fel de uscata precum ii era sufletul, insa trupul era gata sa primeasca si sa implineasca pofte si dorinte nobile.Insa toate au un pret, pe care chiar si nobilii nu si-l pot permite.E prea mare adeseori chiar si pentru ei.
Barbatul de langa ea o iubea.Ea iubea insa Adevarul.Iar calea spre Adevar era trupul lui.Inima, tesuturile lui, sangele si pulsul lui in mord cert.Viul chema spre eliberare.
Zambi salbatic si il saruta.

Petersburgul isi astepta cuminte vremea intinarii, isi astepta singur groparul, isi astepta strengar tatal , care intors de mult timp de la munca il va bate.Iar Petersburgul nu va uita niciodata lectia de viata primita de niciunde care avea sa-i pecetluiasca soarta.
Plangi , o Petersburg frumos, plangi, plange-ti copiii si mamele lor, si deplange-ti anii frumosi ai tineretii caci ele vor fi apus de mult.Iisus insa nu se va rastigni pentru tine, marite oras al sufletelor blestemate.
Roaga-te inca pentru cei mici si curajosi, roaga-te pentru propria-ti viata.