miercuri, 24 martie 2010

Capitolul IX: Si totusi...






Diligenta se pierdea in primele ore ale diminetii dupa castani care tineau umbra stradutei pietruite a vadului.Vizitiul canta cu foc balade de demult, dezmierdate de balalaice pe care timpul nu le-a pastrat.In loc de balalaica, in schimb sunetul scos de copitele armasarului alb acompaniau tertele minore ale stapanului sau, care trezit din somn, isi tinea singur de urat.In vremea tineretii sale cunoscuse multi clienti cu care adesea impartea un cantec, o vorba, o barfa, ba uneori ii mai ramanea si bacsis…insa vremurile acelea erau duse.
Acum purta doua dudui necunoscute si deloc vorbarete catre niciunde.Isi aminti mana femii in varsta care ii indesase acu jumatate de ceas, inainte de a urca in diligenta o bijuterie…un obiect metalic care ramasese rece in buzunarul lui.
Simtea inca acel obiect.Era acolo, chiar in buzunarul lui.Baga mana din nou in buzunarul adanc al vestonului si ghici un cerculet metalic.Razele soarelui tradara in cateva momente o bratara din aur cu o lucratura deosebit de frumoasa, care amintea de vremurile bune de demult.Era cu siguranta o bijuterie veche.
Dar de ce ar fi dat o asemenea avere o femeie imbracata atat de saracacios ?Pana la urma ar fi putut sa le duca jumatate de drum si sa le lase in apropierea altei diligente, mai aproape de bulevard.Dar femeile astea pareau stresate si se grabeau.Rasucindu-si mustata sura, vizitiul se gandi ca batrana isi lua ramas bun de la nepoata…Ce oameni ciudati !Nici fata nu si-a aratat-o.Ce aspra educatie ii daduse matusa acestei tinere.Saraca de ea…Pacat…acum este momentul ca o tanara sa se afirme in lume…sa faca primii pasi.
Sirul de intrebari nu-i dadea pace vizitiului in timp ce dadea bice armasarului sa ajunga la timp in port.Orasul ramanea din ce in ce mai mult in urma.Trecuse deja peste jumatate de ceas de cand parasisera vadul si mahalaua pescarilor, insa acum ca soarele era azvarlit in toata puterea lui pe cer, batrana ii facu semn Jamilei sa priveasca inapoi…

Jamila, dupa multe minute petrecute cu privirea pironita fix in geamul diligentei, se intoarse, si observa printre nori movii, turlele bisericilor din Petersburg.Erau la fel de impunatoare ca in ziua in care sosise acolo.Aurul de pe cupole stralucea in lumina soarelui de toamna…amintea de vremuri glorioase de mult apuse…amintea de trecut.
Dar nu !Petersburgul apartinea trecutului, apartinea betivilor si mahalalelor sale, apartinea tarilor si oamenilor de cultura, a duduilor cu nasul pe sus si a domnisoarelor de salon cu al lor mod de viata desantat.Jamila intelesese din fiecare om pe care il intalnise acolo cate o poveste…bagase de seama ca fiecare isi ducea crucea cu umilinta.Stia ca cei ca ea nu erau bine primiti si ca totul era de fatada.
Orasul de demult se pierdea in zare…fiind inecat de campuri impanzite de cirezi de vite si de case razlete cu acoperis din sindrila lucioasa.Neva isi urma cursul catre Marea Baltica, aratand destul de clar ca nu departe, la nici zece kilometri uscatul facea loc apelor marii…raul se latea din ce in ce mai mult…luand cu sine amintiri si iubiri, tristeti si sperante.
Jamila stia ca diligenta o purta pe drumul vietii.Nu stia sau poate nu era constienta daca va fi in stare vreodata sa le multumeasca celor care cu numai cateva ceasuri in urma luasera hotararea de a ii salva viata.
Si pentru ce ?Ucisese…ucisese stirpea imperiala al unui neam…destinul unui popor.Insa nu intelesese de ce Motea luase decizia de a o apara.De ce nu ii spusese Tamarei, mamei Nastea si Feodosiei adevarul.Ucisese.
Da…oamenii astia aveau dreptate.Ea era o salbatica…si nu avea sa se acomodeze niciodata pe pamantul lor.
Si acum simtea sperma tareviciului udandu-i pantecele…Stia ca trebuia sa ia ceva.Ar fi trebuit sa se protejeze.Samanta lui ajunsese deja in vagin si bineinteles ca stia ca a ramane insarcinata nu era tocmai o fericire.Era murdara, intinata de pacat, plina de noroi, simtindu-si sufletul impovarat de greutatea suferintei pe care o provocase.
Un neam avea sa sufere.Astazi o mama avea sa-si ingroape fiul, in timp ce in saraca mahala a pescarilor, o batrana trebuia sa-si duca spre ingropaciune nepoata.Aceeasi batrana avea sa fie marcata la randul ei de o fiica aflata in dementa.Tamara nu avea sa mai fie niciodata la fel.Frumusetea tinerei blonde avea sa fie stearsa de simptomele unui delirium tremens nemeritat.Insa chiar si pentru mama Nastea, uneori preamultul devine povara insuportabila.
Tamara avea sa traiasca mereu in lumea ei, departe de cei din jur, cu imaginea vie a copilului zbatandu-i-se in brate, in convulsii, in dorinte fugare de a se agata de viata.


Dar ea…ea nu fusese capabila sa daruiasca viata, ci doar sa o ia.A darui o viata este deosebit de greu, a aduce o persoana in drumul vietii este mereu un drum anevoios.O avea in fata acum pe sora mamei Nastea, matusa femeii ce inebunise, care la randul ei era si ea mama.Isi crescuse copiii cum stiuse mai bine.
In ochii albastri ai Feodosiei recunoscu ochii sfasiati de durere ai Tamarei…mereu imaginea femeii cu copilul zbatand in brate ii revenea ca o imagine subliminala care bantuie inconstientul ori de cate ori prinde momentul propice.Deodata, batrana striga catre vizitiu sa opreasca in fata unei curti imense, pe un ton poruncitor in care se cunostea siguranta.In curtea ce parea ca nu mai avea sfarsit, ascunsa printre gutui copti, si strategic pazita de cel putin opt gaini, se ascundea o locuinta modesta cu acoperis din tabla.
Feodosia dadu sa coboare :
-Opreste aici.Aici, in fata portii.
-Dupa cum doreste conita, se inclina din fata vizitiul, sperand ca batrana nu va intarzia foarte mult…mai erau si alti clienti pe ziua de astazi.
-Ramai aici.Ma intorc repede.
-Cum spuneti dumneavoastra, ii zise Jamila cu un accent stangaci, care Feodosiei nu prea-i placu.Fata-salbatica nu vorbea rusa bine.
-Sa nu iesi de aici.Ma intorc in cateva minute.Ramai aici si scoate-ti hainele astea murdare.

*

Feodosia, fara a mai pierde timpul, luandu-si baticul mare si cernit pe cap, sari din diligenta spre poarta.Din curte se auzea un dulau patat care parea sa recunoasca vocea batrana a stapanei sale.
Jamila fu uimita cum aceasta femeie in varsta alesese sa locuiasca departe de Sankt-Petersburg, in mijlocul campului, aproape de mare.Avea o locuinta simpla, gard din lemn, muruiala din caolin si cateva pasari in curte.Parea o mama parasita de copiii sai.Insa Feodosia nu era tocmai genul de om care sa se victimizeze ori care sa gaseasca celor din jur scuze.Pentru ea totul era dat dinainte.Omul isi urmeaza traseul de la nastere pana cand cortina va fi trasa de Cel de sus.
Feodosia se cufunda printre balariile din curte, imbunand dulaul, care o recunoscu numaidecat.Jamila intui ca animalul cerea de mancare.Insa nu mai deslusi ce facea Feodosia atata vreme in casa.Disparuse de cateva minute bune, printre gutuii copti.O gaina ale carei aripi nu au fost taiate la timp se cocota pe o scandura subreda a gardului si incepu sa cotcodaceasca.Ochiul sticlos al pasarii distinse numaidecat diligenta in care, dupa draperiile mici, ceva anume se misca.
Inauntru, Jamila se stergea cu o batista curata de murdarie, dezbracand hainele si carpele murdare.Pentru prima oara dupa o noapte mai mult decat infernala, realiza cat de murdar si de naclait ii erau suvitele de par.
Si-ar fi dorit sa se spele, sa isi simta scalpul curat.Deschise doar putin usa diligentei pentru a intra aer curat, aruncand hainele murdare si isi atinse nurii goi.Pe pielea alba inca se mai zareau straturi maronii de noroi, pe care acum incerca sa le inlature constiincios cu batista.
Feodosia intarzia sa apara, asa ca isi dori sa ia o gura de aer, simtind ca se sufoca.
Deschise si mai mult usa diligentei, frecandu-si cu mainile coapsele.Soarele tomnatec ii mangaia sanii si fesele intr-un mod placut.Se simtea incarcata de energie solara…primea lumina prin ea.Dandu-si parul pe spate, scuturandu-l, simti si mai mult aerul curat care era purtat de un vant bland si umed…
Jamila nu vazuse niciodata marea, asa ca nu avea de unde sa afle ce inseamna briza marii.Sub talpi, iarba moale ii dezmierda talpile crapate, simtind fiecare uscatura cum ii intra in zonele in care pielea era crapata.Incepu sa se atinga, sa-si simta corpul toropi, isi dadu seama ca acest trup ii era autonom si ca de azi inainte niciun barbat nu va mai putea sa o aiba fara vrerea ei.
Isi aminti din nou scena din seara trecuta in care, mai intai limba lui ii prinsese in stransoarea-i lipicioasa clitorisul, reiterand momentul in care ii cuprinse palmele ce se raceau destul de rapid, si i le aseza pe sfarcuri.Cu ultima zvacnire, Alexei ejaculase…samanta lui se afla in ea.
Isi vazu din nou vaginul.Era la fel ca in prima zi cand il cunoscuse pe Alexei…cand ea nu stia ce inseamna barbat.Dinainte ca Daniar sa o necinsteasca, dinainte ca ea sa devina a tuturor.Statea in picioare, zambind distant fata de propriul trup.Cu mana stanga isi atinse vulva, incercand sa isi testeze simturile.Se gandi ca un Daniar se afla din nou in spatele i in bisericuta…si ca afara ploua.
Insa de niciunde nu se ivea vreun Daniar.Descoperi pe degetul inelar al mainii stangi, verigheta pe care o primise chiar ieri…in catedrala cea mare din Orasul tarilor.
O scoase cu o greutate vadita de pe degete.O scapa in iarba.Se apleca.O ridica.O plimba in jurul buricului si apoi …simti chemarea…trebuia sa…dorea pe cineva.
Cu alte cuvinte, simtea.Introduse verigheta inauntrul vulvei si simti cum tresalta la atingerea metalului rece.Isi inalta ochii catre cerul senin al toamnei, stia ca lumina e de partea ei, chiar si aici unde zeii pamantului ei pareau a se fi facut nevazuti.
Cu verigheta plimbata pe clitoris, vibrand in linistea diminetii de placerea senzatiei, uita ca o pereche de ochi statea atintiti asupra ei.Vizitiul o sorbise din priviri pe toata durata autosatisfacerii ei.Era o femeie frumoasa, una straina, cum rar vazuse.
Si-ar fi dorit sa o atinga, sa ii muste fesele, sa se joace cu nurii ei, sa-i guste enzima vulvei.Era o tanara in splendoarea ei, balansandu-se in directia vantului…simtea zvacnindu-i membrul atunci cand ii vazu sanii, cum singura ii framanta, cum singura isi punea mana pe fese…
In momentul in care distinse inelul metalic pe care domnisoara il introduse in vagin, facu cativa pasi, in directia ei cu membrul ridicat.
Fusese vazut.Cat de rusinos.O tanara fusese descoperita de un barbat de trei ori mai in varsta ca ea.Ii putea fi fiica.Rasucindu-si mustata isi dadu seama ca ceva cald ii invadase pantalonii.Nu se simtea rusinat.
Femeia din fata lui ii zambise.Ii intorsese spatele si disparu gratios inapoi in diligenta.El ejaculase.
Dar poarta scartaise.Feodosia venea in graba, printre gaini si buruieni netaiate cu un teanc de rochii si palarii cu voal, cum se purta pe timpuri.Si mirosea a gutui…femeia aducea cu ea si cateva fructe.
Poate ca mai mult n-avea.


-Am intarziat ceva.Uite, draga ti-am adus cateva rochii sa alegi care dintre ele iti place.Trebuie sa te schimbi.
-O sa o aleg pe aceasta…zambi tanara nesimtind pudoarea de a fi vazuta de o alta femeie in costumul Evei.Isi arunca ochii pe o rochie simpla de voal, galbuie cu reflexe albe si cu maneci bufante.Alese si o palarie cu voal la culoarea rochiei.
-Aici ai niste plante.Te-a necinstit barbatul.Zi drept.De-asta ai fugit de-acasa.Ia astea si scapi de « griji ».
-Multumesc, zise Jamila cu o mina indatoritoare.Va multumesc din suflet.Recunoscu puterea de intuitie a Feodosiei care chiar daca nu stia cu adevarat ce se petrecuse, la randul ei era si ea femeie, si trecand prin viata mai vazuse tinere care in puterea noptii alergau pe strazile Sankt-Petersburgului la cate o moasa care le putea scuti contra unei sume bune de o sarcina nedorita.
-Vizitiu, hai !Nu e timp de pierdut.Da-i bice.
-Cum spuneti, conita…raspunse cu jumatate de gura vizitiul, manand calul catre apus.Dupa cateva momente, diligenta parasi campul si cirezile de vite, si gutuii si balariile.Soarele lasa sa se intrevada de pe una din coline o abundenta luminoasa care parca fierbea.Reverbera in lumini si chema spre calatorii pe unde sticloase.

Jamila vedea pentru prima data marea.Chiar dupa colina din fata casei Feodosiei se arata marea…
Distingea de pe geamul unsuros al diligentei cateva ambarcatiuni acostate intr-un port.Se auzea freamat, voci de oameni si voci mecanice.Un tren astepta si el aproape de intrarea in micul port.Valuri se spargeau de tarm.Cu o noapte in urma, fusese furtuna pe mare.Pasarile zburasera pribege, ratacite de ici-colo purtate de valuri.
Cativa tineri murisera.Fusesera beti si plecasera cu barca pe mare.Surprinsi de furtuna, nu au mai avut absolut nicio cale de intoarcere.
Diligenta ajunse in final in port.Norii se risipisera de cateva momente, insa un soare obosit dadea dimensiune marii…ape vinovate se spargeau de tarm.Luasera cu numai o noapte inainte cateva vieti.
Pe uscat, in Oras, alte vieti fusesera curmate.
Care cu boi veneau cu lactate si cereale la dana vapoarelor din port.Hamalii descarcau alte marfuri, in timp ce copiii celor ce locuiau in port se alergau de zor pe stradutele prafuite.Colbul se ridica mai sus de gardurilecaurtilor maturate de dimineata.Cele cateva case din port ascundeau familii numeroase.
Aproape nimeni nu statea degeaba in aceasta mica asezare.Fiecare isi ocupa timpul cu ceva din care stia ca va scoate un venit catusi de mic.Jamila privea pe geamul murdar al diligentei, de sub voalul elegant al palariei ceaat de copii care se alergau ridicand praful.Isi aminti de ea, zambind.
Cum trecusera anii fragezi ai copilariei…
Diligenta opri langa dispensarul din port, unde o femeie urla cat o tinea gura ca un gargaun o ciupise de deget.Jamila, impreuna cu Feodosia se dadura jos din diligenta si ii urara vizitiului clienti si bani pe masura.
Plecandu-si palaria in fata celor doua dame, barbatul ii dadu bice lui Pavel sa faca drum intors.Insa se mai uita odata, cu coada ochiului la fundul apetisant ce iesea promiscuu din volanele rochiei…tanara ii ramasese in suflet.
Era o naluca, iar el era om insurat cu fete de seama ei.Nu se cadea.Iar nalucile se pierd in neguri de vremi, fara a te intreba cum si de unde.Ele sunt facute sa apara si sa dispara.Jamila stiuse ca barbatul din fata ei nu avea sa-i faca nimic, daca ea nu avea sa-i dea sperante, atunci cand vizitiul o surprinse goala.

Feodosia, la brat cu eroina noastra se pleca reverentios in fata unui responsabil al portului.Barbatul, cu o mina de betiv, cu cioc roscovan si numerosi pistrui, o intampina cu un accent ciudat :
-Gutten Tag.Unde merg doamnele ?Femeia este cu fata ?Sau fata merge singura ?spuse el, stacind cateva cuvinte, fiind surprins de aliura rar intalnita a femeii care-si tinea fata acoperita de voalul palariei.
-Stimate domn, nepoata mea merge la studii in Polonia.Ma intereseaza sa stiu cat o costa sa mearga cu « Sfanta Ecaterina » pana in portul Gdansk.
-17 ruble.Maine la pranz vom fi in Gdansk.De asemenea daca domnisoara doreste sa calatoreasca mai departe cu « Sfanta Ecaterina » pana in Prusia, domnisoara trebuie sa stie ca o mai costa inca 8 ruble.
-Domnisoara…va merge pana la Gdansk.Scotand din buzunarul rochiei 18 ruble, femeia ii dadu responsabilului prusac.
Jamila nu a putut sa priceapa nici mai tarziu de ce Feodosia platise in acel moment din banii ei si de unde avea aceasta femeie o suma care putea reprezenta mai mult decat salariul pe care il primea Tamara la Curte.
Imaginea femeii care se tavalea pe jos, sfartecata de durere, imaginea copilului in agonia celor din urma momente si celelalte batrane plangand in jurul patutului, ii revenisera brusc in memorie.Feodosia era langa ea.O tinea strans de mana si cu un instinct matern, ii aseza palaria pe crestetul capului.
Ca o mama care-si pregateste fata pentru un drum pe care nici ea nu stie unde o va duce, Feodosia ii lua in mainile ei lungi si uscative, mainile subtiri ale Jamilei, se uita in ochii ei, si strangand-o de incheietura ii zise :
-Fata mea, nu stiu cine esti.Nu-ti cunosc viata…nu cunosc incotro te vei indrepta de azi inainte…vreau doar sa iti fie bine.
-Ma simt datoare fata de dumneavoastra, m-ati ajutat desi…nu stiti anumite lucruri, incerca Jamila sa-i explice batranei Feodosia.
-Nu.Ia acest gest ca pe unul de omenie.Sora mea nu se inseala in privinta oamenilor.Tu ni l-ai adus in casa pe domnul Motea care este un om credincios.Dansul a recitat…
-Pe Motea il cunosc…de ceva timp.Este un om foarte bun.Jamila isi pleca privirea.
-Copila, trebuie sa stii un lucru…oamenii sunt cele mei de neincredere fiinte pe care le vei intalni de aici incolo.Nu stiu, ma repet ce fel sunteti voi, salbaticii, oamenii din est…
-Dar…(Jamila isi inghiti cuvintele, dandu-si seama ca nu s-ar fi cuvenit sa o contrazica pe cea care se oferise sa-i salveze viata).
-Spre deosebire de oamenii salbatici, oamenii din lumea asta sunt preocupati doar de…lupta.Se omoara unul pe altul…se vand unul pe altul…Fata mea, sa nu ai incredere in ei.
-Eu…
-Lumea e rea.
Dar stiti, si eu am…(tocmai cand vroia sa marturiseasca cumplita ei fapta, batrana aseza trei degete uscative peste buzele ei crapate)
-Nu este nevoie sa-mi multumesti.Considera ca eu sunt din neamul celor care mai au frica de Domnul.
-Cpaciba.(Multumesc in rusa) Jamila ii saruta mainile femeii care o adusese pana aici, inclinandu-se reverentios in fata ei, asa cum faceau de obicei domnisoarele de salon in fata Alexandrei.Pentru cateva momente, femeia fu surprinsa de atata rafinament in gesturile aceleia pe care o considera lipsita de virtuti si salbatica.
-In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.O privi fix in ochi, si luandu-i capul intre palmele sale uscate, ii sopti : »Amin ».
Jamila nu intelesese gestul pe care Feodosia il facu.Era ca si cum avea sa-i spuna un secret.Era ca si cum o divinitate noua ii trimitea in soapta duhul vietii.
-« Stimati calatori, vaporul Sfanta Ecaterina sub pavilion prusac pleaca in 4 minute din portul Sankt Petersburg cu destinatia Gdansk.Calatorii sunt rugati sa se imbarce.Vaporul Sfanta Ecaterina sub pavilion prusac pleaca in 4 minute din portul Sankt Petersburg…
Responsabilul prusac striga cat il tinea gura cu accentul lui stricat, astfel incat sa fie sigur ca cele cateva zeci de persoane se vor imbarca pe vapor.
-Trebuie sa plec, zise steril Jamila.Observa fata inexpresiva a batranei.Parea ca privea in gol, spre mare, scruta orizontul trandafiriu al diminetii cautand raspunsuri…pe care nu credea ca le va primi.
-E timpul, du-te.Feodosia nu se clinti sa o imbratiseze pe fata a carei viata o salvase.Privea nedumerita, dezarmata de orice urma de constiinta in go.Privea eteric in infinit.Pe langa ea, treceau copii si parinti, studenti si batrani in baston.Cu toti se grabeau sa ocupe un loc pe vapor.Jamila se urca printre ultimii.
Cu palaria ei cu funda, tanara ii facu cu mana batranei ce privea fara tinta catre apa.Imaginea batranei cu privirea goala, fara tinta avea sa fie ultima imagine concreta despre Rusia, tara in care fusese adusa fara vrerea ei, tara in care invinsese si in care cazuse invinsa.Intuia viitorul care astepta acest pamant.Insa acum o preocupa expresia Feodosiei, cu mina ei de statuie, asteptand Judecata cea Mare.Parca isi dorea sa citeasca toate visele omenirii.Visul poporului sau care avea sa ajunga de izbeliste.
Toamna aducea vartej de frunze uscate de tei pe care le arunca inspre valuri cu premeditarea cu care vanatorul isi asteapta vanatul.
Vaporul cu aburi, suna a pustiu in portul Orasului.Nu se mai vedeau turlele aurite, nici impunatoarele turnuri ale cladirilor din oras.Departe, undeva peste camp, se iscau vartejuri.Se urcau in travalii pline de spasme, imbratisau cerul si se lasau cu ardoare peste port.Frunze vestejite impresurau aleile din fata garii portuare.Departe la orizont, acelasi cer inexpresiv ca si privirea inerta a batranei trimitea spre monotonie.
Feodosia avea in gand imaginea salbaticei care facuse o reverenta atat de rafinata, de senzuala…in fata ei.Numai domnisoarele de salon de la Curte faceau asa ceva.Nu era o femeie oarecare.Era o domnisoara de salon cu chip de femeie-salbatica, una care stia sa se impuna.Sau poate era invers.Mintea batranei lucra din greu sa priceapa.
Reverenta aia nu o putea face o femeie de lume, o femeie oarecare…astfel de reverente isi amintea acum, dupa jumatate de veac, facuse si ea cand era de seama ei.
Era o femeie salbatica…Auzi cum suna vaporul cu aburi in momentul cand parasi apele portului indreptandu-se catre zari senine.Si totusi…
Era o femeie salbatica…cea care facuse reverenta atat de gratios, atat de nobil prin gest, si totusi…
Si totusi…
Si totusi…

marți, 23 martie 2010

Capitolul VIII: Nastashenka





In orasul celor vii, pasarea mortii si-a facut cuib.Puii ei vor ciuguli din ochi celor ce au vazut lumina.Pe creanga copacului vietii, pasarea mortii canta cu vocea ei sfasietoare.Si copii si batrani si bestii si sfinti danseaza atunci cand o aud cantand.Ei danseaza pentru a alunga moartea trupului, moartea cea dintai, cea mai tematoare , insa incep sa cada unul cate unul…
Pasarea mortii canta catre lume cu pacat si obida.Portile cerului se intristeaza, caci pasarea mortii si-a facut cuib.In orasul vietii de demult pasarea mortii si-a facut cuib.
O, ce tristete incearca firea umana, ce desert se asterne peste noi…O, iata…acesta e sfarsitul…
Pasarea mortii in orasul celor vii si-a facut cuib.

Glasul femeii inca mai rasuna in aerul diminetii, trezind ulita mahalalei, atunci cand usa scanci cu o reverberatie lemnoasa, tocmai cand un chip uscativ cu ochi infundati ii deschise, cercetand-o de sus in jos.Chipul uscativ se remarca printr-o proeminenta care se vroia un nas lung si coroiat si prin niste cearcane destul de evidente in jurul ochilor care vadeau plansul si durerea sfasietoare.Femeia din fata matroanei ascundea cel putin 3 decenii in plus fata de ea si cu siguranta toata viata se indeletnicise cu cititul si vazutul prin oameni.Nu ii trebuisera mai mult de doua secunde pentru a-si da seama de calitatea femeii din fata ei.
Era o fosta femeie de consum, actuala patroana aunei case de pierzanie.Ea avea oroare de astfel de persoane si mere isi aducea aminte de primul ei logodnic care fugise cu o astfel de femeie.Desi trecuse mai bine de jumatate de veac, inima batranei inca se mai umplea de obida de cate ori isi amintea ziua in care fiind in rochie de mireasa cu cele trei surori pe langa ea, aflase ca viitorul ei sot nu avea sa se mai intoarca.Alesese o persoana care ii putea oferi multa senzualitate si care ii putea indeplini oricand pofta sexuala.Langa o astfel de femeie alesese Grigore sa-si petreaca tineretea.
Acum, imbatranita, cu pometii obrajilor zbarciti si cu inima cernita de o tristete coplesitoare, abia avu puterea sa-i zica femeii din fata ei :

-Cine esti dumneata ?
-Sunt Arina, stapana acestei case, de altfel cea la care sta in gazda Tamara.Dupa cum vedeti tot ce am cladit, este al meu, curtea, camerele, odaia, vedeti cat de mari sunt incaperile unde stau fetele…
Dar batrana dinaintea ei , i-o taie rece :
-Stimata conita, nu ma intereseaza cine esti dumneata si ce ai ridicat.Momentan trec impreuna cu rudele mele de sange printr-un moment de grea cumpana.Spune repede pentru ce bati in poarta in orele diminetii.
-Bine, vad ca dumneata nu prea esti de viata.(isi impreuna degetele si isi dadu coada legata cu funda verde peste sani)…se pare ca aveti oaspeti.Au venit sa intrebe de Tamara.Ma doare sufletul sa-i las sa astepte.
Batrana matroana lua o mina de femeie careia i se rupe inima, induiosata de situatia viitorilor oaspeti.Pipai pe ascuns in buzunar cutiuta de bijuterii din aur pe care i-o daruise Jamila, simtindu-i lucratura fina pe care un bijutier anonim i-o alcatuise cu atata pasiune…pe care doar bijutierii de demult se pare ca o aveau.
-Sa pofteasca…schita batrana din tocul usii o mina de ospitalitate.Ploaia nu incetase si cainii din mahala inca urlau de foame si de singuratate.Un cocos rasuna cu ticnalul lui isteric undeva in vad…unde apele Nevei se apropie de incheierea lungului lor drum spre mare.Ceata se ridicase in puterea noptii care parca inghitise rasaritul.Un soare mult asteptat intarzia alarmant sa apara.
Se pare ca nu se lasa induplecat nici de enervantele sunete ale cocosilor.
Cand batrana facu cativa pasi in urma matroanei care isi grabi mersul spre intrarea in sufrageria « fetelor ei », distinse cele doua siluete care asteptau in frig si ploaie.Erau doua persoane amarate care nu aveau adapost, pe care nepoata ei le-a zarit pe strada in timp ce se ducea la munca.Da, cu siguranta cereseau in poarta Bisericii Sfintii Mihail si Gavriil…cu siguranta Tamara le daduse ceva din pachetelul ei, un mar sau niste biscuiti facuti de sora ei Nastea.
Stia ca de obicei , Tamara mai ajuta cersetorii, uneori le dadea si cate o patura, alteori se ducea si le cumpara de la simigerie niste covrigi.Le dadea de sufletul stramosilor ei morti.
Dar nu-si amintea ca nepoata ei sa fi chemat vreodata acasa oamenii strazii.Mai ales…ca nu avea ce sa le ofere si unde sa-i lase sa se culce.Si mai ales acum, cand…
…cand nimic nu era la locul lui, si chiar nu era momentul.
« Ce cautau oamenii astia imbracati in zdrente si uzi din cap pana-n picioare la poarta nepoatei ei ? »

-Buna dimineata…isi pleca Motea capul in fata batranei, care il scruta de la o distanta apreciata totusi, cu o matanie in mana stanga.Crucea lemnoasa luata acum doua saptamani de la manastirea de pe malul lacului Ladoga ii dadea incredere sa faca fata necunoscutului, sa poata discuta cu cei doi.Nu era inca dimineata pentru ea.Soarele nu era sus pe cer…Dumnezeu inca nu trimisese lumina, iar mai apoi era singura in fata a doi straini.
-Buna dimineata, poate ar trebui si eu sa stiu cine ii face vizite la ora asta nepoatei mele.
-Avem nevoie de ajutorul Tamarei, ii zise Motea.Fata asta trebuie ajutata.
-Imi pare rau, insa nu se cade ca nepoata mea sa primeasca fie si pentru doua ore doi necunoscuti in odaia ei.De unde o cunoasteti pe nepoata mea ?
-O stim de putin timp, raspunse deodata Jamila.Are un suflet bun.
-De unde stii tu ce fel de suflet are nepoata mea ?ii zise raspicat batrana, incercand sa inteleaga motivul pentru care silueta feminina din fata sa avea chipul acoperit.De unde stii ?Poti sa-mi zici ?
-Mama draga, se pleca respectuos Motea, fata asta are nevoie de ajutorul dumneata si al nepoatei dumitale.
-Dar ce s-a intamplat ?E ranita ?Sau de ce are fata acoperita ?
-Am ranit…raspunse cu tarie Jamila.Am ranit pe cine nu putea fi vreodata atacat.
-Ce tot spune ?se incrunta femeia.Nu intleg nimic.De unde o cunoaste femeia asta care se sfieste sa-si arate chipul pe nepoata mea ?
-O va cunoaste.Sa intram inauntru.Explicatii prea multe nu putem da, insa suntem pe muchie de cutit.Timpul se scurge rapid.Iar soarele va fi de mult pe cer daca nu ne vom misca mai repede.
-Doamne, sa ma ai in paza.Batrana isi ridica ochii catre un Dumnezeu nevazut, abia urnindu-si pasii, intrand inapoi in odaie.Deschizand usa din nou, aceasta scanci cu aceeasi voce lemnoasa ragusita, din care niturile urlau cu aceeasi incapatanare ce cunoscuse si vremuri mai bune.
Dumnezeul cerurilor nu-i trimise niciun semn nici macar atunci cand intra in odaie.
Insa chiar in momentul in care intra in odaia acum neincapatoare, se arunca impulsionata de un elan nefiresc la marginea unui pat simplu din scanduri.Luminata doar de un opait si de patru candele aprinse cu credinta la icoana Maicii tuturor Durerilor, femeia incepu sa planga.
Jamila, dandu-si carpa noroioasa de pe fata, distinse inca patru femei in jurul acelui pat, si o fetita ca de 10 ani, cu un par lucios si auriu, care statea in genunchi alaturi de femeile mai in varsta.
Cu basmale cernite pe cap, cu mainile zbarcite impreunate la capatul patului, cele patru batrane rugau cu lacrimi fierbinti pe Maica Durerilor sa nu le ia un suflet.
Langa pat, o noptiera incarcata de medicamente amintea de dependenta cuiva de aceste parsive panacee.Cateva pastile erau cazute pe jos, iar deasupra tabliei patului, atarnand de icoana Sfantului Vasile, statea inerta o matanie luata tot de pe la cate o manastire de catre femeia ce statea in pat, plangand, tinad crestetul unui copil…

Jamila primi o lovitura in inima, atunci cand vazu capul de copil, atarnand inconstient de restul corpului livid, in bratele femeii indurerate.Era o femeie tanar, cu par blond.Avea obrajii rumeni, pielea catifelata, si mainile umflate de la atata spalat.Era o fata cu cativa ani mai amre ca ea.Era insa o femeie tanara greu incercata.Jamila simti o durere cumplita cand vazu chipul copilului suferind.
Era un copil mic.Avea parul auriu, ondulat, cazand in valuri, valuri pe umeri.Broboane de sudoare aminteau de un delir lung si evident nemeritat.Ochii rotunzi, senini si nevinovati striveau orice urma de viata, priveau inerti in gol.Duceau catre culoarele imaginare ale mortii…ale noptii celei lungi.
Tinea mainile impreunate pe abdomen, care ii salta de fiecare data cand plangea.Biata copila se termina cu zile, avea frisoane si era toropita de fierbinteala caldurii pe care boala i-a trimis-o in semn de ramas bun.
Fetita plangea cu un glas sfasietor.In timp ce femeile se rugau si ii sarutau mainile si picioarele, mama, ii mangaia fruntea intesata de broboane de apa.
Fetita cealalta privea stingher copilul ce se sfarsea, constientizand durerea mamei si a celorlalte femei.Zbatandu-se in bratele femeii, copila sufla cu o greutate intarziata, fierbinteala coplesind-o si mai mult.
Focul din candela, reflecta imaginea Maicii Indurerate…cand una dintre femei isi dadu seama ca in odaie mai erau doua persoane.Un barbat barbos, impovarat de griji, ca si ele de altfel, si o femeie…o femeie straina…o femeie straina de neamul lor.Aliura fetei trimitea catre rasarit, catre acel loc din care veneau salbaticii, neastamparatii razbonici ai stepei…ochii oblici…privirea inexpresiva…
Dar cum se nimerise aceasta femeie straina in odaia lor.Aproape dand la o parte candela, Tamara isi ridica privirea si o tinti catre femeia asiatica pe care o avea in fata.Batranele ramasera mute de uimire.Nu mai vazusera niciodata o astfel de femeie si erau marcate de aliura ei exotica, si care cumva trimitea catre locuri uitate de urmele civilizatiei Apusului.Chipul ei era unic.Tamara invatase la scoala ca in stepele Asiei Centrale locuiau astfel de oameni si ca dincolo de padurile siberiene se intind tinuturile salbaticilor stepei.
Isi retinu emotia de a i se adresa direct, si cu o voce tremuranda ii zise lui Motea :
-Cu ce ocazie te-au adus zorile tocmai in acest ceas, greu pentru noi ?intreba Tamara cu vocea brazdata de zeci de lacrimi.Cu ochii congestionati, jucand in apa durerii, cu parul blond ravasit pe sani, il privi pe Motea.
Batranul, cu capul plecat, vorbi cu o voce grava care facu sa rasune mica incapere.
-Tamara, inteleg tristetea prin care treci.Domnul, copila, ne-a dat viata pentru a putea invata si ajuta semenii nostri.Dumnezeu este cu noi acum.Am nevoie de ajutorul tau.
-Mhm…izbucni din nou femeia in lacrimi.Coorpul fetitei cunoscu o alta zbatere si mai inversunata, intrand in convulsii.Gura arsa si crapata de febra, lasa crapaturi insangerate vederii, in timp ce obrajii se inrosira nepermis de mult.Vasele de sange se spargeau unul cate unul, conducand biata fiinta pe drumul cel fara intoarcere.
La semnul mamei Nastea, surorile ei isi facura cruce.
Glasul femeii care le deschisese, strabatu incaperea :
-Tu Sfanta Fecioara Maria, care ai cunoscut durerea si care esti si Tu Mama, nu ne-o lua, te rugam.Ia-ne pe noi si adu viata in trupul acesta fara de vina.Sfanta Maica lui Dumnezeu ajuta-ne pe noi…
-Sfanta Maria cea fara de prihana care ai cunoscut trsietetea…ajuta-ne pe noi cei partasi la suferinta acestui suflet fara de vina, sa-l conducem catre cararile paradisului….repeta Nastea.
Durerea le apasa din ce in ce mai mult.Sufletele celor batrane se rugau pentru sufletul cel tanar.Dar sfintii nu le auzeau.Neasteptandu-se ca cineva sa le inteleaga tristetea care le sfasia carnea si spiritul, auzira ca o continuitate vocea barbatului barbos, care se pleca in spatele femeii tinere care tinea capul fetitei aflata pe moarte :
-« Miluieste-ma pe mine, Doamne, dupa mare mila Ta.Si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea.Mai cu viata spala fardelegea mea si de pacatul meu ma curateste.Ca faradelegea mea o cunosc, si pacatul meu inaintea mea este pururea.Tie una am gresit si rau inaintea Ta a am facut, asa incat drept esti Tu intre cuvintele Tale si biruitor cand vei judeca Tu.Ca iata intru faradelegi m-am zamislit, si in pacate m-a nascut maica mea.Ca iata, advarul ai iubit.cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale, mi-ai aratat mie. »
Cu Psalmul 50 al Cartii Cartilor, Motea isi incheie slava adusa Domnului biruitor.
Dar iata, femeia salbatica le adusese un om al lui Dumnezeu in casa si credinta lui avea sa-i ordoneze drumul acestui suflet al deznadejdii catre lumea cea de dincolo…unde ziua devine noapte iar soarele noptii devine soarele unei noi zile…unde toti sunt egali si unde fiecare spirit gaseste drumul catre Ziua cea Dintai.
-Ce doresti, Motea ?Cine este straina de langa tine ?il scruta plina de admiratie, Tamara, cu inima franta.
-(observand schimbarea pe care chipul tinerei il capatase in urma recitarii din pslamul 50, indurerat)Femeia asta are nevoie de ajutor.Pana in primele ore ale diminetii femeia asta straina trebuie sa paraseasca Rusia si Orasul.Acum.
-Dar…
-Femeia de langa mine are nevoie de ajutor.In semn de pretuire v-a adus niste daruri.Daruri de prêt.Cu ele nu puteti cumpara viata copilului ce se va stinge in cateva ceasuri…(simtind o greutate in glas)…insa puteti salva viata acestei femei…straina de neamul nostru.
-Dar, e o straina …zise Tamara.Nu intelegea care era rostul acestei femei in momentul maximei dureri.Oare ce…
-E straina de neamul nostru, insa merita sansa unei noi vieti.Fiica ta nu va apuca dimineata.Drumurile ei vor fi intunecate de mantia noptii celei fara de sfarsit.Ai uitat ce spunea Mitropolitul Ruslan ? »Oamenii au misiunea de a salva o viata cand o alta e chemata spre Dumnezeu Tatal ».
-Fiica mea, sa facem cum spune domnul Motea, ii zise mama sa, incercand sa mascheze durerea insuportabila, punandu-i mana pe umar.Isi vazu nepoata saltand din cauza frisoanelor.Clipele copilei erau numarate.Apucand asternuturile cu degetele micute, fetita de doar 5 ani si ceva, reusi sa rupa in agonia mortii o bucatica de cearceaf.La scurt timp, un freamat cuprinse inim sa.
Vointele ceresti ii chemau spiritul acolo unde duc toate drumurile, si cele ale Firii si cele ale Vesnicului.
Nastashenka se rupea de lume.Cu caldura corpului, Tamara se arunca asupra trupului mic care plangea in agonia ultimelor momente.Un firicel de sange incepu sa se scurga din coltul gurii mici.Era ca un chip de papusa de portelan manjita pagan cu purpura…nemeritatul aspect cadaveric trimitea catre lumea umbrelor unde toate devin UNA…lumea cea perfecta.
-Trantind cu un rasunet metalic pe masa subreda de lemn din fata patului doua bratari din aur, Motea zise pe un ton imperativ Tamarei :
-Fiica mea, nu mai este timp.Cineva trebuie sa o scoata pe tanara asta din Oras.Acum.Intr-un ceas si jumatate trebuie sa iasa din Oras.Pana nu este prea tarziu.Viata ei este in pericol.Iar Dumnezeul nostru nu o va putea salva.Va fi in siguranta in afara pamantului nostru.
Jamila se apropie de patutul fetitei ce se misca in convulsiile propiului sfarsit, sarutandu-i picioarele livide si obrajii fierbinti.Dorea sa poata face mai mult pentru acest copil nevinovat, sa-i mai dea macar doua ceasuri de trait pe acest pamant aflat el insusi in declin.
Ea, care ucisese, dorea acum sa transmita viata.Dezarmata, cu o lacrima in coltul ochilor ei oblici, ingenunche la picioarele Tamarei si ii saruta mana.
Simti pulsiunea sangelui ce zvacnea in vene.Femeia era incordata la maxim si de-abia se mai putea tine.O privea cu cohii ei luminosi cum isi ia ramas bun de la aceasta lume.Poate imaginea fiicei sale aflata pe patul de moarte, avea sa fie printre ultimele pe care femeia-salbatica avea sa le duca departe cu ea, atunci cand va fi parasit acest pamant de vanzare.
-Multumesc.
La auzul acestor vorbe, batranele isi facura cruce si cu un fel de mila, mama Nastea, vazand ca Tamara este incapabila sa raspunda ori sa gesticuleze cumva vreun semn de recunostinta ori de compasiune fata de femeia a carei viata trebuia salvata, lua decizie :
-Feodosia, fata asta are nevoie de ajutor.Condu-o pana-n port.Are nevoie de noi.Daca intarziem, am putea sa-i periclitam viata.Haide…nu e timp.
-Nastea, sigur e o decizie inteleapta ?Femeia asta e straina…
-Domnul Motea este un om creincios.N-ar fi adus pe oricine.Du-te acum.Copila asta oricum va parasi lumea in care cu totii ne ducem zilele.Feodosia, pleaca acum.
-Sper sa fie primit in Ceruri.Femeia uscativa care la raspunsese la poarta se apleca de sale, aratand la lumina opaitului o cocoasa pe care crescutul copiilor si viata de femeie casnica nescolita i-o adusese.
Ridicand foalele rochiei de lana, si punandu-si baticul negru in cap, o lua de mana pe femeia straina, simtindu-i pielea rece, asemanatoare cu pielea reptilienilor, refuzand sa-l priveasca in ochi pe Motea.I se paru demna atitudinea acestei tinere care dintr-un motiv necunoscut se afla la nepoata ei in odaie pe nepusa-masa.
Observa starea in care se afla la randul ei fiinta straina.O rochie rupta, papuci ieftini, plini de noroi, carpe si paturi murdare care miroseau a statut.umezeala se parea ca ii intra la oase.Jamila parea sa nu ia in considerare starea in care se afla.Ignorase pret de trei ceasuri murdaria.Era o femeie tanara si avea nevoie de o viata.
Feodosia vazuse la randul ei multe in viata si a luat mereu in considerare hotararile surorii Nastea.
In momentul in care Motea, se pregati sa se incline in semn de respect fata de ea, tragand-o pe Jamila afara, corpul Nastashenkai incepu sa tresara de patru ori.Lovind-o pe Tamara cu o putere nemaiintalnita, plesnind-o cu o forta noua, rasucindu-se cu o vointa nefireasca, striga din rasputeri, chinuita de fierbinteala trupeasca.Speriata, Emilia se dadu spre usa, incepand sa lacrimeze.Fetita mai zvacni o data, dand la o parte o carpa care ii acoperea pantecele, si a patra oara desfacandu-si larg mainile, incerca sa imbratiseze o silueta nevazuta, lacrimand.Se ridica pentru o fractiune de moment in sus, zambi fericita, si cazu invinsa in pat.Trupul cazu inert in bratele femeii care-i fusese ca o mama toata viata ei.Sufletelul fara de prihana se ridica intre Cei Sfinti.
Femeile batrane se aruncara asupra trupului mort, in timp ce Tamara striga fetita pe nume, smulgandu-si firele aurii din cap.Tavalindu-se pe jos de durere, Tamara racni din gura de sarpe.Infranta, epuizata, cu ochii inrositi racni din tot spiritul :
-Nastashenkaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa….dragostea mameiiiiiii !
Jamila si Feodosia auzira de afara zgomotele tristetii absolute din camera mortii…damele de companie, impacientate iesira din odai impreuna cu matroana, care, impleticindu-se in foalele rochiei ei tipator-colorate, se imbulzira la intrarea in mica odaie.
Ceva ciudat se intamplase cu Tamara.Si ele auzisera.Un strigat sfasiase linistea monotona a zorilor.Un strigat de durere.Spiritele cerului se bucurau ca un altul pur venise sa locuiasca intre ele in eternitatea zilelor din Urma, in timp ce in lumea materiala, oameni si idealuri razbateau in cotinuare in neinteleasa lor lupta pentru suprematie.Insa in fata mortii toti suntem Una.
Insa nu intelegem asta pana nu auzim pasarea cea neagra cantand.
-Haide, nu este timp, mai avem un ceas.Acasa te vei schimba cu haine noi si vei pleca de aici.Haide, nu mai e timp de pierdut…o indemna Feodosia pe femeia straina.
-Da, doamna.Sa ne grabim…incuviinta Jamila, uitandu-se in urma la curtea in care iesisera tot felul de femei cu poalele in brau, nemachaite, nearanjate, cu parul valvoi.Distinse atunci cand iesi repede pe poarta, pe femeia care raspunse la numele de mama Nastea tinand de brat pe Tamara.Tanara femeie se tavalea prin noroi si arunca cu mizerie in cei din jur.Mama Nastea, indurerata, isi privea la randul ei fiica aflata in plina nebunie cum se zvarcolea cautand o speranta.Insa din noroi adeseori apar sperante noi.Pentru Tamara nu avea sa mai apara niciuna.Zbieretele Tamarei strabatea departe in strada, trimitand catre acelasi nume pentru care isi sacrificase tineretea :Nastashenka.
Acum pasarea mortii zburase spre alt cuib…indepartat.
Batrana , saltand volanele rochiei, tinand-o de brat pe tanara mongola, mergea cu o repeziciune nesperata pentru cele sapte decenii pe care le purta cu onoare.Coborau amandoua pe nerasuflate spre vad, scurtand drumul ce ducea spre centrul istoric.Felinarele se stinsesera demult, cainii latrau in continuare, insa u soare amenintator inghitea fumul zorilor, ivindu-se dupa malul abrupt al Nevei.Coborand in vad, trecand pe langa birtul beitivilor, unde un motan tarcat dormea somnul cel linistit al animalelor cu mai multe vieti, auzindu-si proprii pantofi apasand caldaramul, cele doua femei se oprira in fata unui lacas de cult.Acolo astepta o diligenta in care un vizitiu dormea cu palaria trasa smecher pe ochi.Credea ca in zori nu mai are niciun client, mai ales ca rasaritul era asa de frumos si merita sa prinda lumina primelor raze, in somnu-i dulce.
Feodosia, nemaipierzand timpul, ii dadu un ghiont omului care dormea nepasator de vreme sau de timp, trezindu-l dintr-un vis in care acesta atinsese idealuri inecandu-si propriile frustrari.

-Ce, ce ?Cine e ?
-Du-ne departe.Nu e timp de pierdut.Ia asta.Fara sa mai spuna ceva , batrana ii indesa in buzunar o bratara din aur, aratand o mina acra fata de bietul vizitiu care inca nu-si inghitise galbenusul.
Inca nedezmeticit, omul intreba sa fie sigur :
-Unde va duc, conita ?
-Departe, in port.Portul de la mare.In trei sferturi de ceas trebuie sa parasim orasul.Da bice.
-Da, acum…ingaima omul inca motaind.
-In port, domnul meu, repeta pocind unele cuvinte, tanara de langa.
-Am inteles, spre port ajungem…la mare…spre port.Barbatul incepu sa cante o balada veche despre portul de la mare si betivii care se intorceau din voiaje prin tari straine…la nevestele ce ii asteptau acasa.
Dand bice unui armasar alb cu coama impletita in canafi albastri, ii spuse :
-Haide, Pavel, haide…

Calul o lua din loc in galop catre port…strabatand aleea pietruita a vadului, facand sa rasune curtile vecine de zgomotul pe care il creea contactul pietrisului cu copitele sale.Calul urma traiectoria sa nestingherit de vreme sau chiar de oameni, care de multe ori ii trimitea o destinatie fixa.
Se simtea inca un aer umed…mirosea a viu, a placere…
Cele doua femei din diligenta se pirveau inca pline de tristete neintelegand Voia celui de Sus atunci cand o luase la Dansul pe Natashenka, preferand sa se uite in zare.Curtile si copacii disparea catre orizont, inghitite de razele soarelui.Mistuite de lumina, aveau sa se topeasca in netarmurirea setei solare.
Strabatand aleile periferiei, diligenta fu inecata in lumina primelor raze la scurt timp dupa ce parasira orasul tarilor.Jamila nu fu capabila sa ditinga decat ultima casa dintr-o mahala care trada o saracie greu imaginabila.
Feodosia ii lua mainile in palme si intelese din privirile acestei femei aflata in iarna vietii ca drumul ducea catre viata.Pentru caeva momente o vazu pe mama sa in ochii plini de lacrimi ai Feodosiei.
Jamila simti cum o noua lacrima i se scurse pe obraji.

In orasul vietii, pasarea mortii plecase demult.Laase in urma pui si oua inca neclocite si pene…Pasarea mortii cantase.Un suflet fu chemat catre eternitate.Acum zbura catre alte orase, scotand din cand in cand un tipat ce taia aerul.Pasarea mortii lasa pene negre in urma.Iar curand…avea sa cheme intregul stol deasupra Petersburgului…caci puii sai mai aveau putin si ieseau din oua.
Departe, pasarea mortii incepu sa-si faca cuib..

Iar moartea era oriunde.

sâmbătă, 20 martie 2010

Capitolul VII: Pe strazi.


In sala de mese, inca se mai auzeau pahare ciocnite din cand in cand, rasete si voci baritonale care povesteau despre fapte de arme pe cat se poate de inchipuite.Si chicote responsoriale la fiecare bataie din palme din complezenta.Atatea capete ametite priveau cu suspiciune unele catre altele, ca si cup fiecare capatana de gutuie avea sa-si reproseze ceva.
Se schitau zambete, se rupeau servetele, se eschivau atacuri la persoana, se salvau aparente…in spatele unei perdele borodate cu grija si a unui pahar plin cu vin rosu.

Departe de masa nobililor si a conteselor, a ipocriziei si a femeilor usoare, batranul Motea isi pregatea caii de culcare.In grajd era destul de cald, iar cateva animale deja ingenuncheasera, in semn de oboseala.Motea insa, avea in buzunarul mantalei sale un bot de zahar cubic, din care avea sa rupa pentru fiecare din cele paisprezece capete ce il priveau ca pe un tata protector care venea in fiecare seara sa le aduca ceva bun.
Motea era un fost servitor al tarului Nicolae care acum se ocupa de grajduri.Zilnic, avea in vedere ca animalele sa fie hranite, sa fie adapate si tesalate.Le lustruia pana si copitele, iar doua iepe il avusesera ca moasa.Pentru Motea, caii erau un sipirt totemic, care faceau mai mult decat parte din viata-i.Caii erau cei care ii dezlegau misterele lumii, caii erau prietenii lui nepretuiti si odorurile cele mai scumpe pe care destinul i le scosese in cale.
Batranul spunea deseori ca « Pentru un cal merita mai mult sa mori, decat pentru o femeie ».Si nu o spunea intamplator.
Candva, intr-un sat uitat de civilizatie din Khanti-Mansi, o provincie din nordul Siberiei, in vremea tineretii sale, cunoscuse o frumoasa rusoaica, ce i-a pus inima pe jar.Aceeasi femeie care avea sa fie mama copiilor sai, aceeasi fiinta cu care avea sa-si imparta zilele mai bine de 18 ani, aceeasi femeie care, ajunsa fiind la Petersburg, fu atrasa de privilegiile vietii de la Curte, si uita repede statutul ei de femeie simpla de la tara…si ce nu face o femeie pentru a dobandi ceea ce-si doreste mai mult ?Si anume influenta si un trai decent.
Dar Liuba Stavinceva nu vroia doar un trai decent, ci dorea cu tot dinadinsul sa fie asemeni domnitelor de salon pe care le vedea citind ori calarind pe aleile pietruite ale Palatului.Dorea sa miroasa ca ele, sa se macheze ca ele, sa se plimbe la brat cu ele…si sa fie dorita precum erau ele.Pentru Liuba nu era de ajuns viata la Curte, nici dragostea unui sot muncitor si fidel…ea fusese nascuta sa aiba parte de lux si cinste.
Iar pentru asta, merita sa incerce orice.Pentru ac intr-o zi, ea avea sa lase cratitele si strachinile si infasatul copiilor, si avea sa i se daruiasca unui locotenent proaspat venit din Finlanda.Iosca Drepin avea sa fie viitorul sot al Liubei, acela care avea sa-i daruiasca un conac la moda pe malul lacului Onega si de asemenea avea sa-i daruiasca si pe fiica lui pe care o avea in grija, el la randul sau fiind parasit de sotie.
Liuba avea acum ce-si dorea.Trecusera mai bine de douazeci de ani, si femeia de lume datorita traiului mai mult decat decent pe care si-l dorise, si al anturajului in care se invartea sotul sau, uitase de bietul sot pe care-l parasise fara macar a-i lasa o scrisoare in care sa gaseasca o justificare cat de cat plauzibila…
La zece ani dupa plecarea Liubei, copiii ei i se alaturara, la conacul lui Iosca Drepin, urmand cuviincios sfaturile mamei lor care avea « sa faca oameni din ei », care printre altele si-ar fi dat si viata numai ca propriile odrasle sa-si uite tatal si originile, mai ales faptul ca se nascusera undeva intr-un sat uitat de lume din regiunea khantilor.
Copiii ei nu erau niste salbatici, nu !Nu !Copiii ei erau mai presus decat orice, iar Iosca era tatal lor.Si nu traiau intr-o coliba batuta de vanturi, ci intr-un conac, asa cum se cuvine sa traiasca oamenii din inalta clasa ca ei.
Motea, uitat de toti, isi ducea zilele destul de modest, apropiindu-se de Dumnezeu prin ruga si post.Desi era apreciat de toti cei de la Curte, si avea o leafa de invidiat pentru un slujnic, Motea se rezuma la ingirijirea cailor stapanului sau, si desi adeseori ii ramaneau bani din propria leafa, prefera sa ajute cersetorii, animalele fara adapost si copiii strazii.
Se simtea mult mai impacat.
Se gandea ca poate daca nu ar fi fost descoperit intr-o zi de primarul provinciei Khanti-Mansisk, astazi nu ar mai fi avut sansa de a lucra in acest mediu, in care puteai cunoaste atatea persoane, si atatea lucruri deopotriva…insa cel mai mult se bucura ca mitropolitul Ruslan il vizita lunar.
Discutau despre viata de apoi si despre vietile martirilor.
In semn de multumire, Motea se ruga pentru sanatatea celor napastuiti dar si a Stapanului.Candela Maicii Durerilor era mereu aprinsa pe masa de langa patul lui din lemn.Iar tot pe masa, printre multele sale carti religioase, ssteat martora icoana familiei sale…pe care in sufletul sau refuzase sa o uite.Ea era inca vie.Liuba si cei patru copii priveau cu seninatate catre batranul tata care scotandu-si crucifixul mare din lemn de la gat facea de patru ori temenele pana in pamant si ii multumea Dumnezeului lui Israel ca ii tine familia departe de rele.
Nu ar fi vrut ca ei sa poateasca ceva rau, desi nu-i mai vazuse de mai bine de doua decenii…insa stia ca Tatal Ceresc avea sa-l asculte, pe el…muritorul de rand.

Insa in aceasta seara, batranul se pregatea sa inchida usa grajdurilor, luandu-si la revedere de la bunii sai amici, sarutand pe bot pe Polina, iapa lui cea mai iubita.O iubea intr-atat pentru ca schiopata.Se nascuse cu o scurtime la unul dintre picioare, insa Motea o invatase sa mearga drept si le demonstrase oamenilor ca o cabalina merita sansa de a trai, chiar daca nu poate alerga la fel de mult ca ceilalti semeni.Se opusese vehement atunci cand cei de la Curte luasera decizia sa o ucida.O crescuse cateva luni chiar la el in odaie, dandu-i sa manance ceea ce manca si el.Mancare de post.
Iar Maica Durerilor se salasluise in ea.Dumnezeul pacatosilor ii daduse viata, o incercase si o trimisese in lume.Polina era calea spre mantuire.
Uitandu-se inca o data la odorul cel mai iubit, mangaindu-si barba, zambi multumit si inchise usa grajdurilor tinand intr-o mana felinarul din care palpaia tremurator o lumina rosie.Motea luase o decizie inteleapta sa-si ia cizmele intrucat noroiul era de trei degete, iar stropii mari si grei improscau la fiecare contact apa din gaocile noroioase.Inchise repede sa nu intre aerul rece al noptii in grajd si-si facu cruce pentru ca nu cumva vreun spirit malefic sa intre si sa perverteasca animalele sale indragite.
Pasea incet, abia ocolind paraiele de noroi lichid care se strecurau prin santurile de pe marginea aleilor, cautand pe furis drumul sinuos catre canalizare.Motea era un om precaut din fire si de multe ori calcula situatia dinainte de a se trezi fix cu ea in fata.Insa cu toate acestea, viata ii daduse loviturile sale.
Una mai grea decat alta.Incercand sa gaseasca aleea scurta ce ducea catre treptele spre Aripa ce ducea catre camerele servitorilor, Motea avu senzatia ca distinge la lumina destul de slaba a felinarului purpuriu o silueta alba ce inainta grabita catre el.Desi nu parea un om ipohondru, Motea , in iarna anilor sai se preocupa de sanatate si avea impresia ca vederea ii joaca feste.Era cazul sa poarte ochelari, desi avea senzatia ca se va face de ras, intrucat nu era un om scolit si nu putea citi.La ce i-ar folosi oare niste ochelari ?
Pana sa se dezmeticeasca, dadu cu ochii de silueta agitata care venea tot intr-un suflet spre el.O recunoscu…paloarea fetei, forma obrajilor, ochii oblici …parul negru si lung, mainile fine..ea era.Femeia-salbatica adusa din stepa mongola.
Nu isi mai amintea numele ei, dar stia ca o salvase din mainile lui Serghei atunci cand Stapanul ii trimisese in campania impotriva salbaticilor din stepa mongola.Isi amintea apusul, rugaciunea si figura speriata a tinerei.
Acum distingea in ochii tot o frica, o spaima produsa accidental, dar nu mai recunostea nevinovatia aceea dezarmanta a copilei dezlipita din inima familiei sale.
-Fata mea, in numele Domnului nostru Iisus …opreste-te.
-Domnule, va rog sa ma ajutatiVa rog…trebuie sa ma ajutat.Nu am ce sa va dau.Va rog.Trebuie sa ma ajutati.
-Dar…ce e cu tine ?Ce cauti tu in puterea noptii ?intreba Motea nedumerit, neintelegand de ce o femeie ce trebuia sa doarma alaturi de sotul sau la acea ora din zori, umbla disperata prin curtea Palatului, in frigul noptii si in ploaie.Il ingrozea aparenta acestei inse, acestui suflet hoinar, infasurat in carpe si paturi.
Pirvirea ei ravasita si pometii obrajilor lasati, ii amintira de figura Maicii Durerilor.Motea, ii puse patern mana pe umeri si isi scoase mantaua.I-o aseza cu multa girja pe umeri.

-Multumesc, ingaima Jamila, prinsa de frisonul spaimei.
-Ce s-a intamplat ?intreba tot el cu vocea celui care o salvase candva din mainile celui ce o desprinsese de familia sa.
-Sunt fiica unui neam uitat.Domnule, nici dumneavoastra nu o sa va vina sa credeti ce grozavie am putut sa fac.dar am fost constransa de situatie…
Privirea ei umbrita de nebuloasa femeii ravasite amintea de un copil fugit de-acasa care acum nu mai avea bani si dorea sa se intoarca langa ai sai.Motea o privi cu mila, si o lua in brate.Jamila, incepu sa planga din nou…plangea sincer…plangea curat.
Nici ploaia nu ii putea spala lacrimile, nici frigul nu-i putea intra in oase.Simti dupa mult timp, caldura imbratisarii unui tata.Batranul simti in tanara femeie din bratele sale pe fiica pe care acum nu o avea alaturi.
Deodata, se trezi in situatia proscriscului, a compliceului care era pus fata in fata cu pericolul.Insa aceasta femeie tanara si frumoasa nu merita sa fie ucisa…desi…ucisese…
-Mi-am razbunat familia, parintii…pe mama.Si pe parintii adoptivi.Sper ca tarul sa simta suferinta pe care o port inca in suflet, domnul meu…
-Inteleg copila…haide, trebuie sa te duc undeva.(zise Motea indreptandu-si privirea catre etajul aripii de sud, unde luminile aminteau ca ultimele ceasuri ale mesei imperiale erau pe sfarsite).
-Uitati, am cateva bijuterii si o caseta pentru bijuterii din aur.
-Copila, ai furat…Domnul nu permite asa ceva…
-Dar nu sunt botezata in religia dumneata.Pentru mine este o necesitate, raspunse cu luciditate Jamila.Doar nevoia de siguranta…
-Of, Domnul nostru pedepseste astfel de fapte.
-Dumnezeul vostru ma va pedepsi mai mult pentru ca am furat aceste obiecte decat pentru…
-Pentru ce copila ?Ce ai facut ?, o scutura cu disperare batranul. Ingrozit de un raspuns pe care il intuia.
-Crima.Jamila citi pe fata batranului ce o tinea de umeri crispare, stupefactie si teama.Acest amestec de stari ii congestiona chipul batranului…iar un junghi il izbi in inima.Era pentru prima oara dupa mult timp cand inima il deranja.
-Sange , copila…tusi batranul.Sange…
-Trebuie sa mergem, domnule.Duceti-ma departe de acest loc.Haideti.va ofer bratul, tineti-va de mine…trebuie sa plecam de aici.Acum.Asta daca vreti sa-mi salvati viata.
-Da, trebuie sa te duc…imi povestesti pe drum…
-Tineti-va de mine…raspunse femeia, dandu-si seama ca fizic, mai multa nevoie avea acum batranul decat ea, intrucat de-abia mai putea respira.Il trase zdravan dupa ea, fiind oarecum ingreunata de greutatea mantalei, si luandu-i in mana cealalta felinarul in care fitilul de-abia mai arunca lumina rosie, tarandu-si pasii prin noroaiele impotrivitoare, iesi pe poarta Palatului.
Scotand un geamat atunci cand iesi pe poarta impunatorului Plaat de Iarna, il saruta pe obraz pe batran, in care pentru o secunda avu impresia ca il simte pe tatal ei mort.Motea, prinzand mai multa putere o sfatui sa-si grabeasca pasii.
-Haide, trebuie sa ajungem in mai putin de un ceas in mahalaua pescarilor.Cunosti casele de toleranta de acolo ?
-Nu cunosc casele de pierzanie, domnule, raspunse scurt Jamila.Pentru un moment, avu senzatia ca Motea avea sa o uite intr-un astfel de loc, si simti nevoia sa-i precizeze, strangandu-i mana :
-In locurile mele natale, femeia care preacurveste…este exclusa din neamul sau.
Atunci isi dadu seama ca ea preacurvise de cand se afla pe teritoriul acestei tari straine de sangele sau, dar avea scuza de a fi fost dezradacinata prematur.Se victimiza si isi dadea raspunsuri singura.Ea, care pierduse o copilarie, putea invata acum sa castige ?Si daca da…cum anume ?Putea ea castiga ?
Acum, cand o lume se revolta impotriva ei…cand in cateva ceasuri, viata ei avea sa se transforme in sume fabuloase de bani…pentru care mii de oameni aveau sa-si dea silinta sa i-o ia.
Dar viata ei nu se putea opri aici.
-Sa mergem domnule.Sa grabim pasul.Daca trecem de bulevard, si coboram pe malul Nevei, apoi la stanga putem sa…
-Copila, pana in zori trebuie sa pleci din Petersburg…
-Am bijuteriile, domnul meu.Nu mi-e teama.Insa nu prea cunosc orasul.Duceti-ma departe va rog…departe de tot si de toate.
-Esti sigura ca vrei sa ajungi departe ?Lumea dincolo de Petersburg este srum si cenusa…oamenii sunt fiare si orasele lor sunt…de vanzare…
-Si Petersburgul nu va fi de vanzare ?Cel putin…, adauga Jamila fiind constienta ca nu discuta tocmai din experienta proprie.
-Copila…in viata trebuie sa inveti sa pierzi.Insa …orasul asta nu a invatat niciodata sa piarda.in veci nu a cunoscut infrangerea.
-Stiti, doamna Machinsky, care le-a crescut pe d-ra Anna si pe d-ra Ecaterina de Romanov, povestea candva ca « Petersburgul va fi in scurta vreme de vanzare ».
-Cine o crede pe nebuna aia ?se rasti batranul, incruntadu-si ochii minusculi si albastri.Scuturandu-si barba de apa, se lasa trras mai departe de Jamila, care arata ca un caine ud, infasurat in carpe impregnate cu noroi.
Femeia atat de stralucitoare in zilele trecute, umbla acum speriata, ravasita pe strazi, in cautarea salvarii…Dumnezeul ortodox insa nu o auzea.Vocea ei era prea slaba, iar chemarea strabunilor era mai puternica decat orice credinta straina.
Taiau bulevardele si strazile laturalnice, cu o viteza destul de nesperata, razbind ploaia si frigul…ferindu-se de soldatii imperiali care patrulau prin centru calare…ascunzandu-se dupa copaci, sau uneori…sarind garduri…
Dupa patruzeci de minute de freamat si agitatie, cei doi oameni descoperira in final vadul care ducea in saracacioasa mahala a pescarilor.Se parea totusi ca mahalaua nu dormea nici noaptea.Dupa un stalp, o dama de companie isi lasa linsi sanii voluptosi de catre un soldat, cerandu-i dupa suma cuvenita de plata.Cainii mahalalei pescarilor urlau ingropati in noroaie, sfasiind aerul cu suntele lor ce trimiteau catre salbaticie.
Motea ii acoperi fata cu o bucata de carpa rupta tinerei, pentru a nu putea fi recunoscuta.
Figura unui « salbatic » era foarte usor de descoperit, iar acest lucru nu era de dorit.
-Uite,E lumina.Sunt acasa.Motea zambi complice si o indemna pe tanara femeie sa i se alature atunci cand batu la poarta unei porti proaspat vopsite, aflata nu departe de malul stang al fluviului Neva.
Un felinar rosu, marturisea activitatea acestei case.Era una de pierzanie.Nu era de mirat faptul ca in curte, matroana o mustra pe una dintre fete ca ceruse « prea putin », spunandu-i ca « facuse o alegere rea atunci cand o alesese ca dama de companie ».
Motea, auzind discutia, batu la poarta, in speranta ca batrana matroana, avea sa-si etaleze sanii lasati si soldurile grele, postandu-se la intrarea in curte, ca un zid provocator care trebuia trecut.
Si nu se insela.

-Hai, treci in casa si fa-ti treaba.Avem clienti.Hai, fuguta !Nu stau sa…
-Bine, conita.Am fugit.
-Buna seara.Matroana raspunse din instinct, insa dand cu privirea de cele doua siluete batute de ploaie facu ochii mari incepu sa-si piarda cumpatul, punandu-si mana-n brau ca orice locuitoare a mahalalei.
-Ce e cu voi ?Hai, valea !Va arunc afara de nu va vedeti, depravatilor !
-Dar, doamna…
-Ce vreti ?
-Am venit sa…incerca Jamila sa salveze situatia.Iis pleca privirea si incerca sa ii explice batranei matroane motivul real pentru care venisera, insa simti in vocea batranului mai multa stapanire decat in a sa.
-Nu primim cersetori.Hai, carati-va pana nu va iau cu matura si va arunc in noroi, zise matroana si incepu sa-l impinga pe Motea.
-Doamna, noi nu am venit sa cerem nimic de la dumneavoastra.Am venit in vizita la Tamara…fata care locuieste cu chirie la dumneavoastra, stimata doamna.
-Exact…am venit la Tamara..repeta inconstient Jamila, nestiind cine este Tamara.
-Tamara nu primeste invitati la ora asta.De unde o stiti voi pe Tamara ?Tamara e o fata cumsecade si imi platese la timp chiria.Nu am avut niciodata probleme cu ea.
-Doamna, va rog frumos…o cunosatem pe Tamara.Atunci Jamila, socase cutiuta din aur si i-o dadu femeii cu gura mare.
Vazand lucratura in aur din care era confectiont obiectul, saltandu-si sanii lasati in corset, si tragandu-si foaleel rochiei galbene, batrana dama de companie alerga spre usa de la odaia Tamarei, anuntand-o ca are oaspeti in zori de zi.
-Tamara…Tamaraaaa….Tamaraa..raspunde mami.Iubita, raspunde.Tamaraaa, raspunde !Rspunde !Ai invitati.Mami, te-am anuntat ca te cauta unii.Hai, ca am treaba.Mama se duce sa stranga banii de la fete.
Tamaraaa !

Femeia batea cu stoicism in odaie, indesand cutiuta din aur intr-unul din buzunare, stiind ca luminile erau aprinse in incapere.Iar Tamara, din fericire era acasa.In general, nu-i placea absolut deloc sa se stie datoare oamenilor, iar acum se putea revansa fata de femeia a carei fata era acoperita de o carpa plina de noroi.O asa oferta nu se refuza, ii spunea instinctul ei de targoveata.Chiar nu.

Vocea rasuna in noapte trezind vecinii caselor alaturate, amintind tuturor ca fetele terminasera orgiile si ca era vremea ca banii sa fie numarati.Iar cu batrana matroana chiar nu era de gluma.

joi, 11 martie 2010

Capitolul VI:In vino veritas.


Cat de netrebnice ne sunt dorintele atunci cand stim ca sufletele oamenilor ne apartin…cat de parsiv este zidul pe care il asezam caramida cu caramida intre noi si ceilalti, cat de ipocrite ne sunt simturile atunci cand depistam urme ale pacatelor pe pielea adversarilor nostri, cat de morbida e suferinta bietelor oase care urla zadarnic din tarana.Iar tarana rasufla provocator catre lume…

Era spre orele serii cand familia Romanov se asezase la cina, impreuna cu toti invitatii de la nunta.Slujnicele imbracate festiv, saltau rochiile si papuceii la fiecare sticla pusa pe masa, si fiecare cavaler de onoare tinea mortis sa se laude cu viitoarele fapte de arme pe care avea sa le dovedeasca in neterminatele lupte cu vecinii kazaci, ori mai marii mosiilor iakute care se laudau cu cate bunuri confiscasera de pe la taranii din regiune in ultimii 2 ani.
Paharele se umpleaua, vazand cu ochii si mai presus de orice, odata cu licorile care e varsau in gatlejuri pline de nesat, crestea de tot atatea ori tensiunea.Daca protocolul cerea ca la masa imperiala sa fie acordata o oarecare tinuta si sa se discute despre fapte de arme si despre arte frumoase, domnisoarele de salon gasisera cu virtute sa abordeze aspecte din viata lor de asternut.Sa le ridiculizeze, si sa le faca cunoscute mai ales tinerilor din partea opusa a mesei, care nu pareau sa conteneasca in a da pe gat licorile, care de care mai ademenitoare.
Una dintre cele mai usuratice domnisoar de salon, Anna Karevna isi lasase o cosita prinsa cu crin, sa alunece lasciv pe unul din sani, jucandu-se cu furculita intre buze, mai mult lingand decat savurand o bucatica de carne de porc, deosebit de bine preparata :
-Ilici, n-ai vrea sa ma ajuti sa inghit friptura ?ii arunca ea niste ocheade unui tanar ca la 23 de ani, cu mustata cafenie.
-Mai poti ?striga o alta voce dintr-un colt destul de indepartat al mesei.
-Parca n-ati sti-o pe Anna.Parca nu stim ce face ea cu bucatele.Deja ma gandesc cu groaza cand vor aduce platourile cu salata de fructe sau compoturile, incepu sa rada o tanara plinuta cu un neg vizibil pe sanul drept, si care vorbise porcos pana in acel moment cu o alta domnisoara de salon care isi exprima dorinta frivola de a regurgita tot ce consumase.
-Ca de exemplu…ce anume, Catrina Dobrinceva ?incepu sa se joace Anna Karevna cu un ac de prins parul din aur.Ce vrei sa insinuezi ?Stiu ca majoritatea si-ar dori sa ma vada cum ling frisca de pe degete si uneori…dintre sani…insa momentul domnilor nu este acum.
-Plus ca e si tarina Alexandra la masa, sopti discret o alta domnisoara care nu parea mai mare de 17 ani, ciupind-o de fund.
Anna tresari fara sa mai poata spune nimic :
-Indrazneata pentru o copila, ii zise grasana de langa.Pun pariu ca Ilici si Yuri ar da oricat sa va poata atinge pe amandoua…sa va stranga si sa va poata linge bucatile de fructe ramase intre sani sau …
-Intre fese, completa sarcastic fata de 16 ani.Anna ii lua mana usor si i-o puse pe unul din sani, in timp ce Catrina Dobriceva indesa in cavitatea bucala, bucata dupa bucata de friptura.
In cele din urma, dorind sa stinga condimentele multiple din friptura de porc, incerca sa bea cu nesat un pahar de vin rubiniu, insa bucatile aproape nemestecate de friptura se dusera valvartej spre gat, in cele din urma, dupa o crispare oarecum porcina si o scuturare exagerata a mandibulei, distinsa domnisoara ragai.
Un miros pestilential parasi propria-i gura, indreptandu-se catre cei din apropierea ei.
-Cateodata, nu strica sa purtam si o batista brodata impregnata cu parfum de vanilie, conchise atractia serii, Anna Karevna, desfacandu-si un pic corsetul.

La patru invitati de ea, Ecaterina privea pe diagonala, incercand sa arate cat de buna iesise friptura de porc, parca dorind sa-i atinga pe nesimtite degetele Jamilei.Sa o simta iarasi, sa o patrunda si sa o aiba inapoi in cada.Bau si ea un pic de vin rosu, insa simti bautura precum ai crede ca tocmai ai dat gata un paharel de smoala topita.Buzele ei lasau a se intrezari crapaturi si un inceput de herpes intr-un colt al gurii.
Tarina, mai mult decat oricand discuta aprins despre momentele cand era mama si despre primii ani de viata ai fiului ei, despre multiplele lui probleme de sanatate si despre dragostea ei neconditionata pentru un fiu trecut de prima tinerete.
Tarul parea insa cel mai rezervat om care se afla la aceasta cina intesata de picanterii, incercand sa vada prin ceilalti, sa despice trupurile in doua si sa digere in locul lor mancarea.Se vedea ca aceasta mancare nu ii pria, insa nu avea sa lase sa se vada acest lucru.Fiul sau se insurase in acea zi si nimeni in lume n-avea sa-i strice buna-dispozitia tareviciului.
Alexei se afla printre putinii barbati care nu gustase din bautura si printre putinii care nu discuta aprins despre fapte de vitejie ori confiscari de hectare.
Parea transpus intr-o lume a lui, in care putinul reprezenta perfectiunea, unde niciodata nu exista prea-tarziul, ori unde impacarea cu sinele era un princpiu fondator.
Avea langa el o femeie deosebit de tanara si de frumoasa, cum putine vazuse pana in acel moment vreo curte europeana.Avea sa-i ofere totul acestei femei minunate si avea sa o invete sa-l iubeasca, insa asa cum le spusese si Mitropolitul Ruslan, atunci cnd le asezase pe degete, verighetele… »totul era menit pentru a veni in timp ».

Jamila, imbracata in rochia de mireasa, inca cu o parte din voal pe cap, impartea cate un zambet fiecarei persoane care acorda un interes sporit aliurei ei.Stia ca este o straina.Stia ca nu va fi niciodata ca ei si nu va putea fi pe placul oricui vreme indelungata, oricat de nobila era socotita.
Vorbele impulsionau cel mai mult si de multe ori, tot vorbele fac foarte mult rau, insa vorbele fara fapte nu au o putere demna de luat in considerare.
Jamila nu era genul de femeie care sa vorbeasca foarte mult, dar nu era de fel nici macar o taciturna.Aceasta seara era una decisiva.Era un rol care trebuia dus la bun sfarsit.Stia ca in timpul valsului vienez din acea seara, Adevarul urlase mai tare decat niciodaya si simtise nevoia sa-i ofere chiar in acea clipa ofranda meritata.
Insa nu o facuse atunci.Stia insa ca prada era deosebit de vulnerabila ACUM, AICI, MOMENTUL ASTEPTAT SOSISE.Jamila inchise ochii pentru cateva secunde si se vazu singura in mijlocul unei campii unde o furtuna de praf ameninta o localitate.Auzea strigate, glasuri de animale, mame care isi chemau copii in casa, glasuri de copii batuti.Deschise ochii si vazu o doamna trecuta de patruzeci si cinci de ani care discuta cu un aer interesat despre arta neoclasica si se vroia genul de femeie din inalta societate cu veleitati artistice, care calatorise prin tarile Apusului.Incerca sa-i etaleze cat mai multe cunostinte unui barbat foarte elegant, cu un ochi de sticla, despre care Jamila avea sa afle ca il cheaa Vladimir Dorisov.
Jamila intelegea acum ca aceasta adunatura, era una de convenienta si fiecare discuta niste subiecte care erau alese la intamplare pentru a »umple seara », era un prilej pentru atatea femei tinere de a fi « vazute » si o oportunitate pentru toti barbatii de a agata, ori de a satiriza subiecte deocheate.
Oamenilor le placea asta si o faceau cu daruire, se legau de fapte aparent banale, pe care le mitizau si le transpuneau intr-o aura de inedit.Subiecte ce se nasc intr-o ora si mor in zori.
Temelia acestor discutii era nascuta din prejudecata si compromis, nimic constructiv si totusi hilar.Conta ca se distrasera o seara si ca participasera la o casatorie de pomina.
Chipul sotului sau, trada mina omului care mai asistase la asemenea mese spoite, cu oameni ipocriti.Pentru Jamila era prima oara, era o sansa unica de a sonda aspiratiile acestei gloate de capete nobile care erau amatoare de balaceala gratuita in propria tarana.
In timpul valsului, barbatul ce o tinea de mana era acela care era dispus sa dea totul pentru ea, care se insurase cu ea pentru a ii oferi in dar toata lumea.Si totusi, ea vroia o parte din ea…isi vroia locurile copilariei inapoi si parintii.
Alexei nu i le putea oferi.Alexei isi batuse joc de dorintele ei si o mintise…el nu-i putea oferi totul.O mintise, isi batuse joc de credinta ei si de firea ei.
Nu ii putea oferi totul !NU !NU !Era o minciuna.De ce parintii ei nu erau acum cu ea in timpul dansului ?De ce se ascunsesera de ea ?Cine ii furase ?
Alexei parea transfigurat si incerca sa o sarute pe Jamila, asa cum isi dorise pe tot parcursul zilei sa o faca, sa-i patrunda cu limba calda toata cavitatea bucala, iar ea sa-i linga degetele.Dar schitand un zambet, pe care el il intelese ca fiind unul fals, Jamila lua o mina oarecum crispata, si la o examinare mai atenta inexpresiva.Aceste mine sunt deseori adoptate de asiatici, cand nu vor sa transmita nimic, si totusi sa cunoasca prin proprii tai ochi.Ea nu era o femeie din lumea sotului ei, ea nu era Anna Karevna , nici Catrina Dobriceva.Era Jamila.O taranca incarcata de un misticism rar intalnit in Apus, dar deseori manifestat in stepele uitate de oameni si vreme ale Asiei Centrale.
Aceasta femeie ii dadea de inteles ca nu vroia un sarut acum, ci o intreaga noapte…o noapte care se vroia doar a lor.Si avea sa faca noaptea sa fie doar a lor.
Ploaia despica cerul negru, iar apa incepu sa se pravaleasca peste Palatul de Iarna.Ropotul improsca cu apa murdara geamurile maretei locuinte imperiale, iar servitorii incepura sa se impacienteze si sa se imparta care pe unde ajungea mai repede sa fixeze bine obloanele si sa inchida ferestrele masive, astfel incat covoarele sa nu fie udate.O servitoare cazu in genunchi, impleticindu-se in propria rochie cernita, incercand sa fie printre primele care aveau sa inchida geamul.
Rasetele si glasurile rasunatoare din Sala de Oaspeti fura intrerupte la primul tunet, ir primul fulger facu luminile candelabrelor impunatoare sa palpaie.Mesenii erau prea imbatati de diversele licori, astfel incat sa poata sesiza aceste schimbari bruste.N-avea a face.Bautura mai era si bautura avea menirea de a curge.Femei erau destule.Pe atat de multi barbati care vroiau sa uite de constrangeri si sa se simta bine.

Undeva in Sankt petersburg, in mahalaua pescarilor, foarte aproape de malurile Nevei, ploaia transformase ulitele in noroaie, iar in unele curti, caini nemancati de oeste doua zile, urlau la luna ascunsa de nori, scaldandu-se in noroaie.
Opaitele asezate pe mese adunau in jurul lor ori betivanii eterni ai strazilor, ori dame de consum in asteptarea unor clienti dornici de niste servicii ieftine de cateva ore.Clientii stiau ca aveau sa mai revina.
In curtea unei astfel de femei, locuia Tamara, o femeie de 26 de ani, care era cea care cusea textilele rupte din camerele Palatului de Iarna, de la sosete si broderii, la cearceafuri si servetele de ornament.Primea un salariu din care ea spunea ca se putea intretine, hranind cele doua copile pe care le luase de crescut.Emilia si Nastashenka.Mama Nastea, mama ei, se ocupa in general de Emilia, o copila de 9 ani care invata la scoala aflata la trei stradute de casa bunicii.Ea nu stia ca parintii ei natuali o parasisera atunci cand nu avea decat patru zile, si ca Tamara o adoptase, cand si ea la randul ei avea doar 16 ani.
Tamara o invatase pe Emilia ca tatal lor natural este mort, ca fetita cealalta este sora ei mai mica, si ca mama Nastea este bunica lor.Tamara nu le oferise paradisul, insa dorea sa-i cultive cel putin fiicei mai mari aerul independent.In realitate, Tamara fusese violata de catre propriul bunic la doar 13 ani.Avea sa rezulte un copil, pe care mama Nastea a avut grija ca fiica ei sa-l piarda.Cum putea un copil la 13 ani sa aiba grija de un alt copil ?
Din acea clipa, avea sa-l rooage pe Dumnezeu si pe Maica Minunilor sa o ierte ca si-a impins fiica sa savarseasca un asemenea pacat.
Insa Tamara decisese sa nu mai vorbeasca vreodata despre acel moment.Candva i-a propus mamei sale ca vrea sa adopte o fetita, lucru pe care l-a si facut.Emilia avea sa-i aduca fericirea pe care viata nu i-a oferit-o.Se bucura ca avea posibilitatea de a lucra la Casa Imperiala, chiar si ca sluga.Isi castiga cinstit existenta, muncea sase zile, de dimineata pana seara.
Mama Nastea hotarase sa aiba grija de fiica cea mare, intrucat Tamara avea in grija cealalta fetita.Nastashenka fusese adoptata la opt luni.A fost gasita in port, intr-o cutie.Era degerata, si inima aproape ii mai batea.Curand, Tamara a descoperit ca fetita avea foarte multe probleme de sanatate.Si ii trebuia ingrijire.Mama Nastea purta din momentul adoptiei celei de-a doua fetite, durerea mamei care-si vede fiica toropita de durere, si o nepoata, un suflet nevinovat aspru pedepsita de boala.Nastashenka nu putea vorbi, statea doar in pat si uneori plangea, alteori te fixa cu privirea blajina, uneori bea singura lapte pe care bunica sau sora ei i-l oferea cu lingurita.
Alteori, vomita bucatile de biscuite cu iaurt, sau marul si morcovul dat pe razatoare.
Emilia intelegea ca sora ei mai kica de aproape de sase ani, nu era ca ea, si nu se putea juca cu ea si cu colegele de clasele primare.Emilia intelegea doar partial durerea Tamarei.
La varsta de 26 de ani, Tamara era o femeie tnara imbatranita de vreme.De peste cinci ani, ea isi impartea viata intre Palatul Imperial si umila ei camera unde statea cu chirie.Luase aceasta decizie pentru a ii ofei camera sa, Emiliei si pentru a o mai scutia pe Mama Nastea de niste cheltuieli.O mai ajuta atunci cand femeia ii facea pomana sotului ei decedat cand Tamara era inca sugara.
La patru ani de la adoptia micutei Nastashenka, Tamara a aflat ca era copilul din flori a uneia dintre damele de companie cu care impartea curtea.Matroana acestui bordel aflat in mahala, ii oferise sansa de a plati o chirie mai mica pentru camera ei.Emilia insa, locuia cu bunica, intr-un cartier mai central al Petersburgului, insa zi e zi venea cu mama Nastea sa stea la capul surorii ei aspru pedepsite de boala.
In acea seara insa, Tamara aprinsese candela.Se rugase de trei saptamani la Maica Durerilor sa nu i-o ia pe fata ei, si sa i-o lase,Ii promisese lui Dumnezeu ca daca ii va lasa copila, ea se va duce la manastire.
Insa Nastashenka se simtea deosebit de rau in acea seara, iar la capatul ei venise si mama Nastea impreuna cu cele trei surori ale ei, Krasimirna, Mascha, Feodosia si Arinda.Impreuna se rugau la divintate sa nu le ia pe sufletul lor cel mai drag.
Insa tristetea lor avea sa fie inghitita in sughituri de ploaia de afara.Lacrimile care curgeau pe obrajii Tamarei si ai celorlalte femei imbracate in negru, se reflectau in vremea de afara, aceleasi lacrimi care biciuiau hradina Palatului de Iarna.
Jamila era deja in bratele sotului ei, urcand atent, pas cu pas scarile pentru a ajunge in camera pregatita pentru ei.Avea sa ii multumeasca tarinei Alexandra ca ii scuzase pentru retragere si ca luase initiativa de a continua cina si petrecerea in acea seara, chiar daca un val de hohote vulgare de ras cutremurara incaperea.
-Au treaba mirii…au treaba, rasunau voci de barbati.
-Vrem si noi sa auzim.Cand o regulezi pe mireasa…adauga vocea pitigaiata a Annei Karevna.
-Ba sa ne arati prosopul.
-Oare cum fac astea …asiaticele ?replica vocea baritonala a unui barbat mai in varsta care privea admirator la sanii ce se revarsau din corset ai Catrinei Dobriceva.Tocmai adusesera o alta friptua la masa, chiar una de curcan.
Urcand treptele, Jamila il lua de grumaz pe sotul ei si-l saruta.Limba ei ii patrunse adanc gura, simtindu-i saliva si apoi isi cobori limba chiar in momentul cand el deschise cu grija usa camerei, lingandu-l sub barbie.
El gemu de placere si o arunca pe pat pe femeia lui.Jamila, aruncand jos, pe covor, vall de mireasa, ii zise :
-In seara asta vom juca un joc.Eu sunt curtezana.Tu esti clientul meu.Vreau sa ma domini.
-Dupa cum iti e dorinta.Numai ca n-as fi de parere ca sa te pretezi la statutul unei curtezane.O sotie de tarevici nu poate fi o ultima femeie.
-Nimeni nu a zis asta, insa ar fi mai interesant daca ai vedea si cum poate degenera o sotie de barbat nobil intr-o femeie de consum.
-Fie dupa voia ta, incuviinta el, strangand-o in brate, in timp ce ea ii desfacu cureaua si ii dadu jos pantalonii.
Alexei simti cum toata caldura coprului iese din imbracaminte, cum din camasa se simtea un miros acru de transpiratie si cum o limba calda ii feleaza membrul.Observa la cateva fractiuni de secunda, capul sotiei sale miscandu-se provocator, sugandu-i membrul.
Alexei isi dadu jos camasa, si de-abia reusi sa se intinda pana la noptiera pentru a lua un pahar din cristal pentru a turna vin rosu.
-Nu acum, dragul meu.Inca nu a venit timpul.
Fiara din ea dorea sa sfasie carnea si sa o imparta in bucati.Nimeni nu o mai putea opri din nestavilita dorinta de a simti angele in propria gura si lacomia de a vedea invins inamicul princpial al compromiterii propriei tinereti.
Adevarul isi facea loc in inima ei cu cat inainta mai adanc in sufletul animalului-totem pe care isi dorea sa-l sacrifice astfel incat zeul timpului sa-i ofere rabdarea si binecuvantarea sa.
Barbatul din fata ei se clatina de placere si pentru cateva momente avu senzatia ca in gura simte gustul lichidului preseminal care ii aluneca cu o densitate speciala pe trahee.Il culca pe pat, se juca cu parul lui de pe piept si incepu sa-l loveasca.Simtea cum fiara pune stapanire pe ea, cu cat ea incerca sa fie dominata.
El se vedea patruns de farmecul tinerei care avea sa se comporte ca o femeie comuna de lume, asezandu-se cu vaginul in fata cavitatii lui bucale, amagindu-l, varsandu-si un pic din vinul cel bun pe clitoris, dandu-i sa bea, sa linga, sa o framante pentru ceasuri.
El incerca sa bea minunata licoare si sa isi plimbe degetele pline de vin pe coapsele ei.Parul negru lucios care-i dadea in ochi, ii dadea o mina ciudata Jamilei, intr-adevar aceea a unei femei salbatice care se supune si supune la randul ei barbatul de langa ea pe care vrea sa-l duca in lumea placerii maxime.
Dorinta se putea citi in ochii lui si dintr-o miscare, incepu sa se infrupte din trupul femeii-fiara, muscandu-i sanii, framantandu-i soldurile fierbinti, asezand-o pe pat, si tinad-o de maini, incepu sa o linga dupa ureche in timp ce membrul lui intarit ii strapunse anusul.Membrul aluneca destul de bine, avand in vedere calitatea uleiului de peste cu parfum de levantica cu care o unsese pe femeia ce dorea sa i se daruiasca.
Cu foalele rochiei de mireasa in vine, Jamila lua o panza si se acoperi dupa ce sotul ei dori sa o patrunda vaginal.
-Nu acum, dragul meu.Asteapta putin.Vreau sa aduc un pahar sa sarbatorim aceasta seara de neuitat.Iti multumesc pentru aceasta.
-Stii ca aceasta seara iti este dedicata, zise el rasufland si gafaind, plecandu-se la marginea patului, infasurat in cearceaf.

Jamila il privi cum statea in pat sorbind-o din ochi, si se duse in baie sa isi dea jos restul rochiei de mireasa si sa se parfumeze.Cugeta cateva secunde, se gandi la barbatul naiv pe care-l avea in pat.Se gandi la copilaria furata si la parintii care erau uitati intr-un capat de stepa, acolo unde nimeni nu o privea ca pe o straina, acolo unde era sange din sangele poporului sau.
Fiara dorea sange si stia ca va castiga lumea intreaga daca va oferi jertfa dorita Adevarului.Istoria de cele mai multe ori desi isi cauta implinirea in contingent, cauta cai cat mai complice pentru a-si determina oamenii sa actioneze intr-un fel sau in altul.

Barbatul ei se misca dintr-un capat in celalalt al patului atunci can lua decizia sa scoata un pliculet cu un prag alb pe care il freca intre degete.Cu satisfactie.Ochii ei scaparau.
Iesi goala din baie, cu fata ravasita si cu parul despletit atarnandu-i peste chip si sani, intorcandu-se catre paharul de vin pe care si-l plimba deasupra vaginului, si pe care incerca sa-l mangaie provocator, plimbandu-l peste fese, siin cele din urma, cu ultima zvacnire ucigasa, cufundandus-i degetele in el, frecandu-le deosebit de bine de peretii lui, astfel incatvinul rosu se facu rzoiu pentru o secunda, ca apoi sa dispara in profunzimea unui rosu rubiniu, pacatos.
Varsa un strop din licoarea pasiunii pe buric, iar apoi se alatura sotului ei in pat, plimbandu-i pe burta paharul si oferindu-i sa bea cu nesat.
Nu avu nicio remuscare atunci cand el cu o privire fixa dadu pe gat si ultima picatura din blestemata licoare.Aruncandu-i paharul din mana, femeia-fiara ii lua membrul intre palme, i-l freca scotand niste sunete ce tradau o salbaticie in stare pura, ca mai apoi sa il lase sa i-l infiga in interiorul fiintei sale.
Jamila tresari pentru cateva momente, ca mai apoi sa geama de placere.Dorea ca acest barbat sa o simta, sa o domine, sa o framante.
Toropiti de placere, corpurile lor frematau, jocul carnii se despica cand mai amplu, cand mai adanc, carnea ei tremura atunci cand sotul ei o zguduia cu atata incredere.Stia ca momentul sosise, si tipa nu atat de placere, cat din satisfactia sentimentului de a invinge.Era victorioasa, carnea se prabusea in fata ei, insa ea ramanea singura in mijlocul campiilor, caii stepei alergau in jurul ei, rascolind praful.
Copii si mame insarcinate venisera in jurul ei sa ii sarute fruntea transpirata.
Cand isi dadu parul pe spate, il vazu pe tarevici cum se crispeaza, dandu-si in acelasi moment seama ca el , si nimeni altul avea secundele inumarate.
Luandu-i mainile care se raceau odata cu incercarile lui de a respira, i le aseza pe sfarcurile ei si ii saruta varful degetelor, sugandu-i un deget cu putere.Atunci simti, samanta lui fierbinte, invadandu-i vaginul.Atunci auzi ultima sa horcaiala, ochii de un verde intens, fixand-o si incordandu-si spatele.Cu ultimele sfortari, Alexei o rpinse de degete, simtind cum o fierbinteala cumplita ii cuprinde organele interne, improscand-o cu un val de sange pe care il expectora.
Jamila, cuprinsa de o stare de greata si teama, se lasa in genunchi si se aseza dupa perdea.Stropii de ploaie reci si grei improscau cu sictir geamurile camerei in care cei doi isi unisera corpurile vreme de doua ceasuri, simtind trupul sau cum lasa urme pe geam.
Alexei se mai zvarcoli de trei ori, sangele tasnindu-i pe gura si pe urechi, improscand panzele din jur, fixand-o ca o imputare cu ochii mari si clari.Lacrimand, se lasa prada durerii crunte si crispat , cu mainile impreunate, prea reci pentru a fi incalzite, cu fruntea plina de broboean de sudoare, cu parul intinat de licoarea pacatului, cazu, parca incercand sa o tina de mijloc pe femeia care i se daruise.
Facuse sex doua ceasuri cu cea mai scumpa curtezana din cate cunoscuse tot neamul sau pana acum si ii platise cu pretul maxim.Acum Jamila era din nou fata lui Tei-Uin si al lui Set.Era o tanara care era speriata si vroia protectie, care se speria de tunetele de afara si care tremura.
Cadavrul barbatului din fata ei zacea intr-o balta de sange, pe care ea nu il mai cunosuse pana acum.Zacea in uitare, caci nu ucisese prin el un tarevici, ci un intre sir de tari.Rusia avea sa ramana stearpa pe vecie.
Tarul Nikolai avea sa primeasca dimineata cea mai mare lovitura pe care avea sa i-o fi dat vreodata istoria, insa pana in zori, ea trebuia sa scape.Trebuia sa se strecoare in afara acestui lacas al tenebrelor.Adevarul acum era una cu fiinta ei, iar neamul ei fusese razbunat.
Plina de sange, cu parul ravasit, cu o camasa sifonata pe ea si cu o patura plina de vin cu urmele clare ale sangelui albastru pe fata, tanara de 18 ani se indrepta catre coridorul ce dadea spre gardina de Vest, acolo unde isi au camerele slugile si servitorii.
Simtea inca samanta lui in interiorul ei, simtea ca urmele unei nopti deocheate nu s-au dus inca,Era spre orele 3 si jumatate ale diminetii, cand de-abia reusi sa iasa din camera, imbracata cu ce apucase, aratand mai degraba a cersetoare, decat e sotie de tarevici.
Jamila parasea pentru ultima data cea mai nobila familie in care avea sa i se fi dat vreodata a trai.Ea refuzase, oprimase aceasta sansa si acum se indrepta catre drumul dezndaejdii, insa era multumita ca era eroina neamului ei.
Furtul se pedepeseste cu furt.O copilarie furata a fost rascumparata cu viata unui fiu al unui neam nobil.Frica si tristetea avea sa puna stapanire pe dinastia Romanov, insa deocamdata nu-i pasa decat sa se vada in afara acestei rezidente nenorocite si sa reuseasca sa plece pana dimineata din orasul degenerarii naturii umane.Natura umana cauta adevarul, adevarul o mistuia, dar adevarul statea in vin.In cer, zeii ce detineau Adevrul Absolut jubilau devorand ofranda oferita de femeia neamului parasit.
Ploaia se repezea si mai inversunat peste curtea Palatului de Iarna, sfatecand fumul primului ceas al diminetii, lasand intunericul sa domine inca cerul.

Iar tarana rasufla provocator catre lume…Iar o noua lume se naste din greselile alteia.


NB:o cheie de interpretare a capitolelor ce vor veni, cat si a mesajului ce se desprinde din roman, o puteti gasi in piesa de mai jos.


sâmbătă, 6 februarie 2010

Capitolul V:Catedrala.


Se arata o dimineata promitatoare, o dimineata in care un oras rasufla usurat dupa saptamani de pregatiri, usurat de poverile pe care istoria si oamenii ce si-au scris povestile inauntrul sau i le-au adus in timp.Orasul era aici demult.Oamenii sai puteau fi sau nu, erau pur si simplu niste biete efemeride care spoiau destinul acestei urbe atotstiutoare.Petersburgul iti putea spune sa te opresti dinainte de a intra pe portile sale, sau se putea comporta intocmai precum curvele bordelurilor sale, zambindu-ti frumos atunci cand stia ca ai ceva bani prin buzunare.
Petersburgul, asa cum spusese si doamna Machinsky, avea sa fie un oras de vanzare.Orasul care era invatat doar a cumpara, acum isi astepta pretul.Noii sai stapani, in lunga lor agonie pentru avutie, aceasta auri sacra fames care ii contaminase, ii fixasera orasului un pret jignitor de mic.Dar Petersburgul isi astepta in batranetea anilor sai osanda.Gigantica sa osanda.
O femeie in varsta trecea strada impreuna cu nepotica, pentru a merge la Biserica Inaltarii Sfintei Cruci.
Fetita avea in mana 3 lumanari din ceara naturala, iar dintr-una din ele nu mai ramasesera decat trei sferturi, semn ca in trecut doua maini inaltasera un sfert in scopul rugii catre cei de Sus.Basmaua femeii avea niste culori absolut dementiale, in care aveai impresia ca toate frunzele toamnei se impletisera cu pene de corb.Coada ei alba, odinioara blonda si lucioasa, statea dreapta pe spatele ghebosat.Volanele rochiei batranei doamne erau murdare de noroi, intrucat seara abatuse ploaia rece peste oras.Fetita pasea atent, tocmai pentru a evita mocirlele, sarind cu cate un pas, acolo unde ochiurile de apa demonstrau un potential pericol pentru pantofii ei albi de lac.
Ochii ei albastri, ca si cei ai bunicii, aduceau a senin, a cer de vara, a calatorii romantice catre sesuri de nicaieri, a paie de grau si a cantece de dragoste inecate in fum de amurg.
Batrana insa nu mai avea acea sclipire pe care doar tinerii si copilandrii o au in priviri.Viata trecuse peste ea, asa cum trec apele Nevei printr-un oras pierdut.Fluviului nu-i pasa.Apa trece, insa de cele mai multe ori nu spala pacatele.
Batrana intra cu nepoata de mana in lacas, facandu-si cruce, iar in semn de respect fata de divinitate, se pleca in genunchi, facand o temenea.Copila facu intocmai.Cand batrana ii facu semn sa se ridice, copila, ridica ochii catre ea si-i zise :
-Mama Nastea, astazi vom vedea pe Luminatia Sa ?Vom vedea pe fata salbatica ?Anna Casparova mi-a zis ieri ca va merge cu tatal si cu mama ei.
-Da, draga mea.Anna se duce.Mereu e bine sa vezi noul.Si eu l-am vazut pe Tarul Nostru atunci cand s-a casatorit.Boje moi, boje…boje moi…tanara mai eram.Tatal meu nici nu stia ca am sa ma duc cu o prietena sa ne uitam…
-Si de ce nu vrei sa mergem, bunica, si noi ?Vreau sa o vad pe fata salbatica.
Batrana o stranse de mana, si deodata retina senina i se crispa.Venele mainii se ingrosara mai mult decat de obicei, si tragand aer in piept, incerca sa se indrepte de cocoasa, apoi cu un fel de efort urias se pleca in genunchi, cuprinzand intre palme capul blond al fetitei :
-Oh, copil frumos.Candva eram ca tine.Imi placeau sa vad regii si reginele, sa vad cum arata, cum sunt imbracati, cum vorbesc.Draga bunicii, sunt oameni ca si noi.
-Ca noi, bunica ?Au si ei o pisica pe care o cheama Baboka ?
-Nu, nu au o pisica.Au altfel de animale.Stii, uneori oamenii ca bunica si ca bunicu, iertata fie-i tarana, devin animale.Insa cel mai periculoase sunt animalele salbatice.
-Si eu sunt animal, bunica ?
-Tu esti o oita, iubirea bunicii.Sa te feresti de animalele salbatice.
-Bunica, si fata salbatica e un animal ?
Femeia se crispa din nou, facandu-si cruce :
-Draga bunicii, promite-mi ca nu ma vei mai intreba lucrul asta.Si bunicii ii este frica.Femeile straine, si mai presus decat orice, femeile astea salbatice, venite din tara de Miazazi, sunt animale salbatice.Traiesc pentru a ucide.
-Si ce mananca, bunica ?
-Omoara oameni si le mananca sufletele.(Batrana isi ridica ochii disperati spre cupola bisericii.porumbelul Duhului Sfant statea ca de obicei cu aripile desfacute deasupra crestetului ei.Tocmai vorbise mai mult decat s-ar fi asteptat ca ar fi trebuit)Gata, hai, trebuie sa inceapa slujba.
-Fata salbatica e un animal salbatic.Omoara oameni.
-Shhhhh……..facuta femeia.Tine-ti gura, Emilia.
Copila o stranse si mai puternic pe bunica de mana si se lasa in genunchi alaturi de celelalte capete acoperite de basmale, atunci cand preotul iesi din altar.O cruce mare isi facura sufletele aflate in iarna vietii.

« Fata salbatica ucide.Fata salbatica e rea si omoara oameni. », isi repeta in sinea ei fetita cu ochi albastri.


Clopotele incepura sa bata puternic, insa nu in biserica in care se rugau Emilia si mama Nastea, ci in catedrala impunatoare a orasului, in care de mai bine de 3 secole, tarii Rusiei si-au unit destinele.Acum era vremea ca singurul fiu al lui Nikolae al-II-lea, Alexei sa-si puna pirostriile.Peste tot mirosea a cozonac, a trandafiri si a tamaie incinsa.Dumul se pierdea undeva in inaltul incaperii, aproape de bolta gigantica a catedralei.In fata altarului ale carui porti aurite povesteau pasaje din Biblia pe care Jamila incepuse sa o citeasca, in scurta ei sedere la Bivertin.Acum, aflandu-se in fata acestor porti aurite si bogat impodobite cu icoane si pasaje sfinte, isi amintea cum rasfoia una cate una paginile Vechiului si Noului Testament, intrebandu-se mereu cu ce este diferit Dumnezeul rusesc de cel al stramosilor ei.Acest Dumnezeu nu avea sa o inteleaga, nu avea sa-i dea sansa de a fi iertata, nu avea sa-i ofere un brat pe care sa planga, avea sa o departeze de el, ca pe fiica pangarita a unui tata care a dat candva tot ce a putut pentru odrasla.
Tatal nu o binecuvantase, si dupa cum cerea legea mistica a noilor locuri pe care cauta stangaci sa le inteleaga, avea sa fie o proscrisa toata viata.Cerul crestin nu era pentru ea.De jur imprejur se simtea privita de perechi de ochi care priveau surprinsi cum ea insasi astepta ca preotul sa oficieze mai repede actele de rit.
Jamila incetase sa mai ia in seama modul oamenilor de a o percepe, ca pe « cea noua », « fata asiatica », « vrajitoarea », « spurcata ».Desi numeroase persoane o asigurasera ca acesta era inceputul intr-o tara ca « A lor », si ca oamenii judeca de multe ori fara a cunoaste cu amanunt datele despre un loc, o perioada, o persoana…cu toate acestea Jamila avea constiinta ca atunci cand soacra sa se maritase, lumea nu o privea asa, chiar daca era si ea la randul ei o straina.
Alexandra nu era « straina », nici « salbatica », nici « vrajitoarea ».
Atunci cand Episcopul Petersburgului, Preafericitul Ruslan, ii aseza verigheta din aur galben pe deget, si ii dadu sa sarue Cartea Sfanta, Jamila simti deodata cum medalionul primit de la mama, pe patul de moarte ii parjoleste carnea pieptului.Avea sa fie o arsura care mergea adanc in tesut, distrugand in timp celulele, si lasand un gol viu, carnea vie, care nu avea sa se mai vindece nicicand, in timp.
Timpul nu iarta.
Faradelegile pe care noi insine suntem in stare sa le facem intr-un moment dat ne conduc involuntar catre alte faradelegi, in timp.Lunile trec, insa aceasta sete, aceasta lacomie, aceasta predispozitie nejustificata de a te feri de conformitatea riturilor si a cutumelor devine vie.Se pronunta, capata forma, si in timp savoare.Astfel, dupa cateva intervalle de timp, care uneori pot fi si zeci de ani, oamenii devin bestii.
Jamila era un pui de lup.Candva fusese un mielusel, insa lupii ii distrusesera inca din frageda copilarie ce avea mai de prêt, si anume familia.A fost crescuta printre lupi, si acuma invatase sa fie unul din ei.Era un pui de lup care nu era gata sa vaneze, insa pofta nestavilita de sange ii dicta sa se avante.Acel moment sosise.
Alexei o saruta, iar atunci cand ii simti limba atingandu-i crestetul gurii, saliva contopindu-se cu a ei, in minte, ii aparu imaginea celor doi batrani din satul uitat de vreme din infinitele stepe ale Mongoliei, imaginea lui Tei Uin care usca primavara pestele pe franghii si apoi ii punea piper si cimbru, simtea mirosul de iasca si duhoarea balegarului de cal.
Tei Uin ii facea subreda, cu mana ei batrana si viguroasa.Pungile ochilor i se dilatasera de la plans dar si de la numarul de nopti nedormite.Stia ca fiica ei nu e in Lumea Mortilor dar nici pe Drumul Viilor nu o apucase.Era un suflet de izbeliste, si oriunde duc drumurile catre nord, duc catre izbeliste.Suflet parasit, fata ei pe care o crescuse era o marfa.Dar orice marfa transportata drum lung, ajunsa la destinatie capata un prêt colosal.Si batrana mongola stia asta.
Furtuna de nisip ii ineca chipul batranei, si ierburi uscate si bucati de tarana sfaramata ii intrara in ochi Jamilei.Un firicel de praf din furtuna locurilor ce tineau de trecut ii intrara in ochi.Orice om ar fi lacrimat.Insa ea rezista senzatiei.Da !!Putea sa infraneze mesajele trecutului, trebuia sa lupte.
Trebuia sa-si razbune parintii, trebuia sa faca dreptate pentru batranii care o crescusera si mai presus de orice trebuia sa dea dovada de cruzimea pe care stramosii ei o aratasera fata de rusi inca din vremuri imemoriale, atunci cand cnezatul Kievean sau Vladimirul cazusera prada furtunii Hoardei de Aur.
Acele vremuri erau apuse, insa sufletul sau inca abunda in tente salbatice, puiul de lup cauta sange si carne proaspata.Ii era foame.
Mirosul de tamaie o cuprinse din toate partile, si atunci cand Ruslan ii aseza coroana pe cap, inima ii pulsa cu putere amintiri si fragmente de atunci cand era un copil si cobora valea in satul pescarilor pentru a manca peste uscat.
Nu mai simtea mirosul pestelui copilariei, nici textura solzilor afumati, nici oasele sale moi…vedea insa cardul de copii care alergau caii Przewalski cat era ziua de lunga.Auzea copitele si talangile vitelor care faceau sa rasune malurile raului…un baietel cu ochii oblici ii dadu mana sa urce in sa.Insa Jamila nu mai era o fetita.Ii crescusera sani. Avea soldurile destul de bine conturate…parul ei nu mai era atat de matasos ca in copilarie, si zambetul minunat de alta data se transformase in acela al femeii de lume.Nu putea calari alaturi de acest copil.
De ce ar fi avut nevoie de un baietel, cand acum ea-si punea pirostriile cu un barbat de doua ori mai in varsta decat ea ?Sau era casatorita deja ?Da…era proaspat casatorita si putea simti inca metalul rece al verighetei care ii invinetise degetul.Un fel de greata puse stapanire pe trupul ei si cu gesturi pe care nu si le putea explica cumva, incerca sa discearna ceea ce se petrecea cu ea.
Pentru cateva secunde isi pierdu echilibrul si avu senzatia unei caderi de la inaltime, insa acelasi miros tamaios ii descreti pometii.Avu din nou senzatia de a plange, de se descarca, trupul insusi cazand si zvarcolindu-se in cercuri muribunde…
Murea pentru a trai, traia pentru a invinge.Pentru a invinge moartea, dispretul, disperarea, copilaria.Nu era inca o femeie, dar cu siguranta nici o fata de 16 ani nu mai era.Si totusi, era o adolescenta.
Insa vietii nu ii pasase de adolescenta ei.Vietii ii placuse sa o joace.Si acum ea invata sa faca fata jocului vietii.
Cand Alexei ii cuprinse mijlocul si tarul o saruta pe frunte, Jamila se gandi ca misiunea sa in aceste locuri era gasirea adevarului.Insa Adevarul nu era destramat, nu era de vanzare cum era ea, nu era oscilatoriu si nu cunostea limitele geografice ale acestei lumi.Era Unul si nu se arat oricui.Ea stia ca pentru a se salva de teroarea propriului trecut trebuia sa detina Adevarul, iar Acesta astepta actul sau de curaj, provocarea, daruirea sa.Pana unde putea oare merge ea ?Pana unde reusea sa patrunda…
Jamila stia ca pentru a se salva de toate cele stiute, trebuia sa aleaga.Trebuia sa cunoasca chiar si cu pretul trupului, infama durere a sangelui.Stia ca mai era putin si ca scancetele copiilor tineretii sale, aveau sa inceteze odata cu infrangerea stihiilor trecutului.Iar Raul se plateste cu Rau.Puiul de lup doarea carne.Iar carnea mirosea destul de bine pentru sufletul neinitiat.
Ecaterina cu baticul pe cap o privea dintr-un colt.Pe chipul ei frumos, femeia cu ochii oblici vazu curgand o lacrima.Stia ca acele buze doreau sa fie sarutate, acea faptura dorea din nou desfatare si vroia sa o stie alaturi.
Cu durere avea sa constate ca nu putea fi alaturi de Ecaterina.Insa considera ca putea sa i se mai ofere o noapte.
Clopotele incepura sa bata, toti cei prezenti in vechea catedrala incepura sa rosteasca Tala nostru, iar Preafericitul Ruslan intra in altar.Jamila simti din nou mirosul de tamaie.
De data aceasta visa ca sute de barbati ii desfaceau picioarele si falusuri din lemn putred ii dezmierdau fierbinteala trupului.Incepuse sa transpire, insa placerea era imensa.Pofta de carne se calmase in ea, insa groaza realitatii o ingretosa.Ii vedea pe toti misunand pe langa ea, felicitand-o si promitandu-i lucruri efemere despre lume.
Adevarul astepta rasplata revelarii.
Biblia crestinilor le spune sa fie gata oricand pentru Marea Revelatie, si sa se pastreze cu sufletul curat pentru cea din Urma Judecata.
Judecata avea sa vina foarte curand si ea va fi fata in fata cu Dumnezeu.Lumea incepu sa iasa din marea catedrala.Tamaia ii intrase in piele, insa tot sangele ii navalise in obraji si in ochi nu se mai cunoastea groaza sau mania.Ci doar placerea.Avusese loc nunta, insa totodata in inima ei intunericul facuse nunta de asemenea unind mania cu teroarea.Vanatul devenea vanator si acum, puiul de lup putea sari oricand la gatul prazii de care candva se temea.
Inchizand ochii vazu din nou barbatii care o inconjurasera si asteptau parca ceva.Ea tremura pe marmura rece, cand o mana puternica ii dadu o palma peste fata.
In ceata distinse un chip destulde congestionat.Cunostea trasaturile fetei aceleia si adesea o asocia cu placerea.Era fata lui…da era el…era fata lui Daniar.
Deshise ochii brusc si deja iesise din Biserica.
Niciun clopot nu mai batea.Se urca saltandu-si volanele rochiei de mireasa in trasura.Simti din nou cum nenorocita verigheta o strangea plina de obida, asa cum doar bratele unui vanator isi amintea sa o fi strans atunci cand intr-o noapte ploioasa, adapostindu-se intr-o bisericuta, doi oameni ai nimanui facusera sex in nestire, fara sa le pese, fara sa dea doi bani pe o lume aflata in cadere.Stia ca-l va revedea pe acel barbat.Dar nu in acest moment.Stia ca in aceasta seara gura ei va ramane la fel de uscata precum ii era sufletul, insa trupul era gata sa primeasca si sa implineasca pofte si dorinte nobile.Insa toate au un pret, pe care chiar si nobilii nu si-l pot permite.E prea mare adeseori chiar si pentru ei.
Barbatul de langa ea o iubea.Ea iubea insa Adevarul.Iar calea spre Adevar era trupul lui.Inima, tesuturile lui, sangele si pulsul lui in mord cert.Viul chema spre eliberare.
Zambi salbatic si il saruta.

Petersburgul isi astepta cuminte vremea intinarii, isi astepta singur groparul, isi astepta strengar tatal , care intors de mult timp de la munca il va bate.Iar Petersburgul nu va uita niciodata lectia de viata primita de niciunde care avea sa-i pecetluiasca soarta.
Plangi , o Petersburg frumos, plangi, plange-ti copiii si mamele lor, si deplange-ti anii frumosi ai tineretii caci ele vor fi apus de mult.Iisus insa nu se va rastigni pentru tine, marite oras al sufletelor blestemate.
Roaga-te inca pentru cei mici si curajosi, roaga-te pentru propria-ti viata.