Capitolul IV: Seara dinaintea nuntii...

Dimineata era o dimineata ca oricare alta, neanuntand nimic spectaculos.Si totusi…era dimineata in care aveau sa paraseasca Iakutia, pornind catre apus…catre orasul tarilor.Aveau sa mearga in continuu vreme indelungata, de aproape o saptamana…Lasasera in urma lacul Baikal cu oamenii lui, cu povestile de amor ce se tesusera uitate pe malurile sale impadurite, tot strabatand stepele si taind dealurile Asiei septetntrionale unde un soare crud se arata in vremelnica-i existenta pe un cer de vara inteles doar de oamenii locului.
Trenul isi urma drumul sau singuratic prin locuri in care civilizatia era reprezentata doar de calea ferata construita nu de mult, tocmai pentru a lega orasul tarilor de celalalt capat al lumii…Dupa doua trei zile vedeai cate un fluviu strbatand cu salbaticie suprafata vasta a stepei…intrebandu-te de multe ori dincotro vine, incotro se indreapta…si iar se lasa noaptea, iar adormeai cu privirea-ti pironita pe fereastra brazdata de ploi si grindini a trenului, asteptand un nou rasarit.
Trecusera si de Urali, vama de piatra a batranei Europe, unde iarna se parea ca poposise sfidand legile naturii si ale timpului…Jamila gandind ca aceasta noua lume ce tocmai i se deschidea inainte, era o lume a contrastelor in care doar cei mai puternici supravietuiau.Orasele inepusera sa creasca in numarul lor si din cate vorbeau cei din jurul ei, intelesese ca mai aveau doar o zi pana la petersburg…o zi pana va vedea unde va locui de acum incolo…sau ba.
Cand iesira din munti, deja era noapte, si parca nu mai era asa frig…ferestrele compartimentelor nu mai erau aburite si indeosebi un aer placut se simtea pretutindeni.Aducea a iarba si a fanete…a bovine si a cirezi de oi…era pitoresul peisaj al Rusiei traditionale.
Spre pranzul aceleiasi zile, Jamila intrezari de departe, dupa niste coline turlele aurite ale catedralelor unui oras in sarbatoare…un oras care se parea ca freamata si invita spre patima.Nedumerita, frecandu-si urdorile ochilor, tanara o intreba curioasa pe Anna :
-Ce oras este acesta ?
-(schitand un zambet strenagresc)…ei bine, e Petersburgul, draga mea…orasul in care eu si cei de un neam cu mine ne-am nascut si am crescut.Il vei cunoaste in curand…
-Petersburg ?Orasul tarilor…cel care conduce lumea…
-Nu stiu daca va mai conduce mult timp lumea, indrazni Ecaterina, insa e cu adevarat splendid…doamna Machinsky, bona noastra mereu a spus ca Petersburgul va fi de vanzare in curand…avea dansa o vorba…insa era batrana, si oricum chiar si acum mi-a spus matusa ca tot asa le spune apropiatilor ori de cate ori ii aude ca merg in oras.E senila…
Peste jumatate de ora, trenul stationa dupa aproape 6 zile si ceva de la plecarea din uitatul Irkutsk…intr-o gara construita in stil frantuzesc neoclasic, asa cum nu erau multe in toata Rusia.Mirosea a fum si a carbune, iar impiegatii alergau de colo colo fluturand steguletele rosii in vederea stationarii...Agitatie peste tot…de la doamne trecute de prima tinerete imbracate in rochii negre elegante cu volan si palarii la culoare cu funda asemeni celor din Anglia prea iubitei regine Victoria .
Treizeci de trasuri asteptau in fata garii din Petersburg de mai bine de o ora, starnind revolta unora dintre birjari…pana la urma capetele incoronate trebuiau asteptate oricat, nu ?
Intregul oras era plin de ghirlande de flori, de felinare ornate special pentru marea sarbatoare, pana si magazinele urau cu traditionalele lor caractere chirilice din vitrine, casa de piatra viitorilor insuratei.
Tot orasul era intr-o sarbatoare deplina…de la armonicile care ii trezeau pe betivii birturilor si cafenelelor din oras, la clopotele masive ale catedralelor din centru care urau bun venit tuturor…sositi din indeparatata provincie siberiana, despre care unii locuitori ai Petersburgului inca mai credeau ca e locuita de barbari si fiare salbatice.
Chiar si coplilele de gimnaziu de la Scoala Centrala fusesera aduse la Gara sa recite poezii de dragoste in fata celor doi viitori insuratei.
Cand trasurile ajunsera in fata Palatului de Iarna din Sankt Petersburg, aproape patruzeci de servitori cu cat un buchet de frezii in mana pentu fiecare doamna asteptau pe treptele de marmura ale Palatului.Cand deschisera portile masive de lemn incrustat al Palatului, inauntru se auzeau muzici peste muzici de la valsuri vieneze la tangouri, fetele de casa dereticand, altii asezand inca ornamentele urcati sus pe scari.Erau pregatirile in toi…dansuri si muzica ce rasuna de oriunde…eru doar pregatirile ce se faceau pentru nunta imperiala.
Intr-o jumatate de ora, patru domnisoare de salon au condus fiecare musafir in camerele lor, prezentandu-le maretul Palat de Iarna cu servitorii lui cu tot…O camera frumoasa si primitoare, proaspat zugravita a intampinat-o si pe Jamila, care dezorientata dupa periplul trasurii sale prin maretul oras despre care la prima vedere avea impresia ca nu se mai termina, se arunca pe un divan acoperit cu catifea.
Stia insa ca Daniar ii va lasa un semn la intoarcerea sa in conacul Bivertin…avea constiinta ca se va intoarce acolo…de se va mai intoarce…
Cand sosi ceaiul si dulceturile fine pregatite de bucatarasele destoinice ale tarului, domnisoarele de salon cu corsete ce impuneau niste sani ridicati pana-n gat…isi facura repede aparitia…chicotind, una dintre ele rasturnand o ceasca cu ceai pe jos.O alta ii arunca ocheade uneia dintre servitoarele care ii schimba asternuturile.Stia ca Maria(caci asa o chema pe frivola servitoare)…o astepta despuiata si in seara aceea la fel de tandra…daruindu-se asa cum doar femeile stiu sa o faca una alteia.Domnisoara de salon pleca pentru cateva momente privirea, si apoi ii zambi servitoarei care isi pleca si ea capul.Un gest de fatada ce trada o iubire aspru conditionata de cultul ortodox…domnisoara de salon trebuia sa mascheze iubirea ce i-o purta Mariei asa cum isi masca anumite cosuri cu pudra…purta stigmatul de a atrage multi tineri asemeni ei, unii chiar de vita aleasa, dar cu dragostea nu te joci.Stia ca pentru Maria merita sa lupte, stia ca alaturi de ea traise cele mai frumoase clipe, stia ca alaturi de ea vroia sa imbatraneasca.Stia ca nimeni nu i-a mai atins sanii asa cum o facea servitoarea, si nicio limba nu i-a dezmierdat clitorisul asa cum doar Mariei ii placea sa o faca cu atat daruire.
Iar cazul ei nu era singular.Zeci de alte fete din salon traiau povesti de dragoste intre ele sau cu alte dame straine de obarsia si statutul lor.
Jamila statea la aproape trei metri de tanara cu pricina, langa Anna si Ecaterina, care tocmai se pregateau sa faca o reverenta in fata tarinei si a tarului…O sala de capete se inclina in fata celor doi monarhi care intrara neuitandu-se la cei din jur.Tarina Alexandra il tinea de brat pe consortul sau tarul Nikolai al II lea…a carei viata alaturi de barbatul ei incepuse tot ca si a Jamilei , fiind adusa din Danemarca impreuna cu vara-sa Ingrid, impreuna imbratisand o alta religie si o alta cultura, straina de a lor.
Invatase sa traiasca de zeci de ani printre rusi, fiind admirata si iubita de poporul pe care-l conducea alaturi de sotul ei.Era si ea mama, era si sotie, era si fiica unui neam uitat.Din multe cate traise, Alexandra invatase sa tina in ea si tristetile si bucuriile.Ea stia ca oamenii nu-ti sunt aproape decat cu duhul, nu si cu vointa atunci cand spun ca te compatimesc.
Apropiindu-se de locul unde statea nedumerita eroina noastra, Alexandra ii ceru sa se ridice tinerei asiatice, si sa faca un pas in fata.
-Jamila, draga de tine…imi vei fi nora, o mult dorita nora.Pari o fiinta buna si sper sa ai grija de fiul meu.Vii tocmai din Mongolia si probabil ca vei aduce ceva din farmecul oriental, o scanteie din freamatul acelei lumi.O scanteie a cunoasterii…
-Dupa vointa Luminatiei Voastre fie, isi pleca capul tanara, ridicandu-si volanele rochiei sale de tafta.
-Poate ca ai suferit de pe urma secetei ce a distrus tara ta acum cativa ani,nu i asa?…au fost niste timpuri deosebit de grele pentru voi, cei de acolo...imi pare rau afland ca familia ta s-a prapadit in acea vreme…
-A fost destinul.Doar EL.(incheie Jamila discutia stiind ca Alexandra, viitoarea sa soacra nu stia despre ce vorbeste.Nu seceta distrusese familia…seceta era un hazard, un lucru intamplator…insa ceeea ce o macina era faptul ca fusese dezlipita de langa batrani, de langa parintii sai adoptivi pe care nu stia cand o sa ii mai vada…stia ca atunci cand o armata invadeaza un alt pamant si cand se comit atrocitati acesta e un lucru voit, si nicio calamitate naturala nu e de vina).

Alexandra avu si ea o reverenta in fata acestei tinere pe a carei fata se citea suferinta(sau cel putin asa reiesea la o analiza superficiala), salutandu-si mai departe nepoatele si donnisoarele de salon care nu conteneau cu laudele la adresa tarinei…cum faceau de fel.

Jamila isi zise : « Pare singura femei de pe-aici in care as putea avea incredere, si care mi-a aratat un profund respect…o voi respecta.Da, asa voi face. »
Spre seara, cand salonul ramase gol, cerul maretei capitale imperiale se ingreuna de nori negri.Un vant rece matura strazile pavate cu granit ale orasului,, iar precupetii din piete se soteneau acum sa-si stranga din vreme marfa inca fragila.Floraresele isi acopereau florile, birturile inchisesera, toti stiind ca urma o ploaie rece de vara venita dinspre mare…si ca tot ce vine dinspre mare…este neiertator.Si nici ploaia nu iarta.
Jamila, despletindu-i parul blond Ecaterinei, se uita pe fereastra la ploaia ce se abatea spre palat, deja stropi grei incepeau sa ude aleele pavate cu marmura rosie ale gradinii.Ecaterina se simtea oarecum obosita si vroia sa se odihneasca putin.Un fum subtire se inalta suav spre cerul negru ce acoperea orasul.in pofida ploii torentiale, urca intocmai ca o imputare spre cer.
Cele doua femei privira fumul subtire ce urca triumfator spre nori…ca un rau de cenusa ce aduce aminte de un sat uitat.Jamila ii desfacu usor colierul Ecaterinei care il puse cu grija pe Ecaterina lua niste boabe de strugure in mana si incepu sa le framante…nurii intrevazandu-i-se din camasa de noapte din satin.
-Draga mea, vrei sa ma insotesti pana in baie ? noptiera.Ecaterina isi desfacu corsetul si isi dadu jos volanele…se simtea libera, dezinvolta…apoi se aseza pe patul cu baldachin…
O lumanare uzata se topea in linistea camerei…picurand pe nesimtite ceara-i pacatoasa.Jamila, lasandu-si si ea parul negru pe spate, se pleca in genunchi uitandu-se la ploaia de afara ce blestema cu picaturi reci curtea PalatuluiVreau sa ma destind putin inainte de culcare…
-Nu stiu daca ar fi de cuviinta, Ecaterina.Maine ma voi casatori.Maine stii…e o zi noua si totusi unica pentru mine…observand cum blonda incerca sa o ademeneasca afara din camera, quasi-dezbracata, in directia baii.
-Haide…incepu ea sa rada, dandu-si jos si rochia…dezvelindu-si sanii rotunzi si tari.Incepu sa se joace cu ei, deschizand usa din lemn a baii.
-Dar…nu se cade.Eu niciodata…
-Stiu, draga mea…tu…niciodata…dar in toate este un inceput.Haide, urmeaza-ma.Jamila simti o fierbinteala in plamani pe care nu si-o putea explica.Era fierbinteala noua a cunoasterii.Femeia de langa ea incerca sa o impinga in jocurile pacatoase ale unei Gomore resuscitate.
Asezandu-se in cada plina cu apa calda, Ecaterina ii indesa tinerei cu ochii oblici o boaba de strugure alb, pe care aceasta o sfarama incitant intre buze.
Apa fierbinte si aromele de levantica si mosc alb trezeau noi senzatii in inima tinerei mongole.
Blonda ii saruta buzele arzande si ii mangaie parul atat de matasos…apoi simti cum limba ei umeda ii umbla prin gura cautand parca boaba de strugure uitata.
Sanii Jamilei ardeau sub framantarea Ecaterinei, iar aceasta simti sfarcurile i tari cum sunt linsi de acceasi limba delicata care o facuse sa vibreze mai inainte…
Gemetele se pierdeau undeva surd in linistea camerei cu baldachin, strugurii albi fiind uitati pe noptiera parsivei blonde.
Ecaterina incepu sa mangaie vaginul tinerei femei care tresalta de placere la fiecare dezmierdare…rasfatandu-se in bratele celeilalte, atunci cand resimtea miresmele in aer, amplificate de aburul apei calde.Isi mangaiau sanii una alteia, isi rodeau sfarcurile intarite intre dinti, isi lingeau anusurile, simtindu-se una pe alta prin toti porii.Erau doua copile nevinovate care se iubeau.Si se iubeau cu patima.
Cele doua trupuri se toropeau reciproc in cada de marmura, uitand ca maine avea sa fie ziua nuntii, ziua in care doua destine se uneau…pentru totdeauna.Deocamdata doua femei vibrau unindu-si umorile in aceeasi apa inmiresmata.Pareau ca ar fi asteptat clipa aia de mult timp si ca acum li se oferisera prilejul.
Ecaterina se apleca intre picioarele Jamilei si ii saruta clitorisul, o data si inca o data si inca o data si inca o data…mai apasat pana aceasta isi simti trupul ca zvacneste de atata placere.
Nu credea ca o femeie poate fi mai buna sexual decat un barbat.In numai doua saptamani experimentase atatea, si se parea ca fiecare zi in aceasta lume ii oferea ceva nou spre a fi cunoscut…si culmea…ii placea.Ii placea totul de minune.
Ploaia nu se oprise atunci cand ele obosite dupa trei ceasuri aprinse, se lasara prada somnului, adormind una in bratele celeilalte.Nimeni nu avea sa stie de idila din acea seara, intrucat Maria primise o frumoasa suma de bani pentru ca jumatate dintre servitori si toti cei care lucrau in bucatarie in acea seara sa poata sa si jure ca tanara domnita dormise in acea seara in camera special pregatita pentru ea, si ca domnisoarei Ecaterina i fusese rau toata noaptea si ca migrena o facuse sa verse de nenumarate ori.
Chiar si in somn, cele doua se cautau una pe alta, ba cu piciorul, ba cu mana cautandu-si una alteia sanul indiscret, blestemand inca o data lumea barbatilor despre care pana dimineata nici una nici alta nu mai avea o parere atat de buna.
Nenorocirea facea insa, ca una trebuia sa se marite, iar una trebuia sa fie martora cum cealalta isi pune pirostriile ca asa sade bine caselor mari…sa fim alaturi unii altora in momente de bucurie.Iar ziua urmatoare avea sa fie un moment de bucurie pentru toti.Sau nu ?

Capitolul III:Femeia de lume...

Mai erau două săptămâni până la nuntă,iar în conacul Bivertin era veselie deplină şi fiecare domnişoară avea câte un dar pentru tânăra soţie a lui Alexei.Jamila dorea să se oficieze cununia şi în religia lamaistă astfel încât să poată participa şi părinţii ei adoptivi :Tei-Uin şi Set,nişte ţărani bătrâni uitaţi de vreme undeva prin stepele fără de sfârşit ale Mongoliei,în satul lor cu tradiţii străvechi.
Ei nu bănuiau că preaiubita lor fiică adoptivă avea să fie soţia unui bărbat trecut de prima tinereţe care mai era şi fiul ţarului Rusiei.Pe lângă asta,fiica lor adunase atâta pizmă din partea domnişoarelor,mai ales a Ecaterinei,câtă apă nu era în lacul Baikal.Deodată,Jamila avu revelaţia că bătrânii nu trebuiau să vină,căci ei nu aveau să înţeleagă un legământ între doi oameni, care nu se face din dragoste ci din interes personal.
Timp de mai multe zile,Ecaterina încercă în zadar să îi spună lui Alexei că Jamila nu este tocmai soţia potrivită,ci este mai degrabă o femeie de lume,care se dorea întreţinută şi nu avea capacitatea de a vedea partea superioară a lumii cosmopolite,ba chiar nici nu era în stare să întreţină o discuţie cu domnişoarele de salon.Alexei,nu o băgă în seamă pe vară-sa care încerca să i-o dea la o parte din faţa ochilor pe această copilă,dar nu o asculta nici pe viitoarea sa soţie când îi spunea că nu este făcută să fie o soţie bună pentru el, şi nici demnă de viitoarea ţarină a tuturor ruşilor.Nu zăcea în ea spiritul sângelui albastru şi nici aviditatea puterii,însă Ecaterina,asemeni veninului de basilic,se străduia să rupă legăturile dintre cei doi,deşi până la acest moment fără succes.Câteodată,Jamila se ruga ca Ecaterinei să-i reuşească planul,pentru a o scuti de o suferinţă aproape nemeritată şi de durerea ce ar putea urma.Pe cealalată parte,Daniar vedea în Jamila,prototipul femeii pe care ar fi dorit să o dezvirgineze cât mai curând,căci vânătorii nu erau oameni care să umble cu jumătăţi de măsură.El era omul întâmplării şi al patimii care îl mistuia atunci când focul iubirii se aprindea în sufletul său sălbatic.
Peste câteva zile,Ecaterina rămăsese fără idei şi nu mai ştia cum să o înlăture pe această tânără din calea ascensiunii sale,şi cum Daniar era plecat cu Motea la vânătoare în taigaua siberiană,hăituind un urs kodiak,rămăsese singură să uneltească fără ajutoare.
Noaptea se lăsa peste lume,înghiţind cu lăcomia ei lumina şi pe iarba udă din faţa conacului,o tânără se lăsa în voia
simţurilor,în braţele bărbatului iubit sau cel puţin aşa părea.Puteai vedea lacul Baikal,în toată grandoarea sa,ca o mare a durerii peste o lume plină de păcat,înseninat de luna alba de mai care se revărsa peste apă.Jamila primi un inel cu perlă şi un cuţit din aur,folosit pentru tăiatul gâtului de prepeliţă la vânătoare,ca legământ al dragostei lor şi tot acolo Jamila resimţi cum este ridicată la ceruri ca şi prima dată.Să fi fost apa lacului de vină ?
Daniar se afla prin apropiere şi atrăsese după el o servitoare blondă şi rubensiană,care de abia împlinise 15 ani,sosită de prin Karelia.După săvârşirea actului carnal,Jamila mai dori să mai rămână deşi ţareviciul o anunţă pe tânără că îi este somn şi că se duce în cameră să se odihnească.Mai rămase câteva momente contemplând lacul în acea linişte nefirească,meditând prin câte a trecut de când venise din ţara sa în aceste locuri străine ei.Simţi cum un bărbat îi respiră în spate şi apoi cum cineva o atinge cum numai ţareviciul îşi amintea să o fi atins până atunci.Îl decoperi pe Daniar care o făcu a lui în acea seară,dorind-o şi simţind-o prin toţi porii.Dimineaţă,o găsi pe Jamila goală,la fel de reflexivă,despletită la malul lacului.Părea o Leda,care nu mai avusese timp să îi mai spună la revedere iubitului ei în formă de lebădă.Zburase prea departe pentru a îl mai întâlni şi o părăsise nepăsător aici.
Fata cuminte a lui Tei-Uin se transfomase într-o noapte în femeia de lume a oricărui bărbat aprins sau se desfăta învăţând din plăcerile lor câte ceva ?Nu avea să mărturisească nimănui întâmplarea din acea noapte.Era ceva care o privea în principal pe ea.Acesta era planul Ecaterinei care jubila,ştiind că Daniar a dezonorat-o pe Jamila,în calitate de viitoare soţie.Jamila nu putea să mai dea ochii cu Ecaterina,aflând de la un servitor de acest complot.Totuşi,Ecaterina nu dădea semne de calmare nici după ruinarea demnităţii viitoarei soţii a vărului său şi era clar că ea nu avea să se oprească aici.
Cert era un lucru :că Jamila nu trebuia să ajungă în faţa mitropolitului Vasili şi a arhidiaconului Pavel şi să spună « Da ».Se părea că zarul fusese aruncat şi de această dată,iar ţareviciul avea un destin întemeiat,şi pe întreg teritoriul Rusiei,vestea cea bună se răspândise repede,cu viteza argintului viu în fiecare colţ,dar pentru Ecaterina şi Daniar nu începuse decât preambulul unor «dies irae » previzibile.
El nu putea să se gândească la altceva decât la faptul că Alexei va deveni ţarul Rusiei în şase zile.Cu toate acestea,Jamila vroia să se împace cu Ecaterina de Romanov,care ajunsese la ideea că sinuciderea era soluţia optimă pentro o viaţă sentimentală ratată.Ea nu mai ieşise din cameră de aproape două zile,iar bucătăreasa nu îi mai pregatise carnea de mistreţ preferată de mai bine de alte patru.Jamila se vedea profund îngrijorată de soarta nepoatei ţarului.Alexei,însă după tradiţia rusească trebuia să rămână în iatacul lui până la plecare.Îi era foarte dor de Sankt Petersburg,oraşul ţarilor şi de viaţa de la curtea imperială.În ziua următoare,el avea să plece într-acolo,împreună cu aleasa inimii sale cu care va stăpâni lumea,cerul,uscatul şi mările.Vor merge neîncetat timp de o săptămână până în măreţul oraş,în care era încrustată toată viaţa sa regească.
Dar,revenind la situaţia critică prezentată anterior,Jamila urcă spre camera în care se închisese Ecaterina,altădată atât de vulcanică,şi îşi dădu seama că uşa era blocată cu un scaun,iar în cameră nu se simţea nicio suflare.
De fapt,Ecaterina stătea într-un colţ al camerei,ascunsă parcă de privirile celorlalţi,sau de umbra ei chiar,pentru că credea că nici umbra nu o mai merita sa îi fie alături.Jamila, se împiedică de un vas din bronz pe care îl dădu cu piciorul la o parte şi dădu să intre în cameră.Un scaun stătea martor unei posibile intenţii de sinucidere, întrucât o funie stătea atârnată de tavan foarte ademenitoare.
De multe ori când moartea ne este aproape ea ne devine un sfetnic foarte preţios care ne ajută să luăm deciziile cele mai bune.Prin moarte te eliberezi şi sfidezi legile firii sălbatice care n-a cunoscut ordinea şi desăvârşirea.Ecaterina era în cazul regelui care dăduse mai mult decât un cal pentru regatul său iar acum tot ceea ce îşi mai dorea era un pahar de vodcă pe care să îl bea până la capăt, sau să mai vadă o dată răsăritul dincolo de munţii înveliţi în purpura cerului infinit.Jamila se apropie de ea şi ridicându-i capul plecat, încerca să pătrundă în lumea ei, acolo unde legile naturii dispar în noapte.Jamila aprinse deodată un felinar folosit cândva nu se ştie pe când în sufletul acestei fiice rătăcitoare pe lume şi îi spuse :
-Te rog să mă ierţi, Ecaterina.Nu vreau să îţi pricinuiesc niciun rău aşa că nu merită să pui aici capăt odiseei tale.Mai sunt locuri pe care trebuie să le cunoşti.Mai sunt oameni care au nevoie de tine şi mai sunt numeroase secrete pe care să le păstrezi pentru că eu vreau să îţi încredinţez un secret, acela al prieteniei noastre şi de aceea nu vreau să se termine aici totul.Priveşte spre pădurea de fag roşu şi spune-mi ce vezi ?
-Văd copaci şi dincolo de copaci alţi copaci.
-Şi mai departe ce vezi ?se apropie şi mai mult Jamila de ea.Priveşte spre cer…
-Văd o lume întreagă a copacilor care trăiesc sub acest cer al infinitului.Şi cerul plânge pentru noi astăzi pentru că lumea este plină de păcat.
-Domnul ne-a dat şansa de a ne mântui şi de a ne curăţa de păcat dar nu astfel.Pune capăt delirului tău şi vino în lumea vieţii,copilă.Eu vreau să mergem la vânătoare împreună, am nevoie de tine să îmi dai sfaturi şi mai am nevoie de tine să îmi ţii de urât în nopţile lungi de iarnă.Nu merită să pui capăt unei vieţi care este de-abia la început.Dă-mi mâna şi hai să mergem în lumea vieţii.Rupe lanţurile morţii şi vino, hai !
O lumină nefirească se aprinse în ochii Ecaterinei şi această lumină strălucea mai mult decât orice lumină căci era lumina vie a speranţei care luminează peste toate căci ea este asemeni daimonilor platonici care străbăteau alături de Marele Daimon universul lumii sensibile a grecului clasic.
Jamila o scoase pe această nouă Ecaterina din camera morţii şi coborând scările îi arătă din nou viaţa.De la slugile care aşteptau cu nerăbdare să afle ce o fi făcând « coniţa », până la ţarevici care deja se dusese la capelă să îl roage pe Sfântul Ilie să o ierte şi să îi alunge întunericul din suflet.Pentru gândirea ortodoxă moartea nu poate fi văzută
ca o împlinire ci întotdeauna ca o deviere de la calea dreaptă sau ca pe un fel de hybris, o revoltă împotriva divinităţii.Dumnezeul ortodocşilor nu se coboară în lume, dar pedepseşte crunt pe cei care au curajul de a îl înfrunta cu propriile lor mijloace de înţelegere.Acest Dumnezeu care nu negociază este asociat ordinii şi regulilor organice ale societăţii proaspăt ieşite din Evul Mediu dar nu desprinsă integral.
Jamila o prezenta pe noua fiinţă care era gata să înfrunte soarta :
-Moartă a fost şi a înviat, pierdută a fost şi a fost găsită, plecată a fost şi s-a întors printre noi.S-o primim cum se cuvine fraţilor printre noi pe sora noastră care a avut curajul să spună nu morţii, această mireasă care şi-a refuzat mirele în ziua nunţii ei cu neantul, cu haosul şi cu tot ceea ce nu are o formă şi un scop anume în lume.


*

Vremea trecea repede la Bivertin şi oamenii păreau că nu duceau lipsă de nimic, mai ales că aici natura oferea din plin roade pentru toţi aceia care ştiau a o preţui.Pădurile din jur înecau practic domeniul conacului într-o mare abundenţă vegetală prin care se mai întrezărea în zilele fără soare şi în care cerul devenea roşiatic, câte un vânător.Răsuna tăria de atâta zgomot şi zbucium.Nu este nimic mai intens decât vânătoarea de vulpi sau cea de mistreţi în care gonacii hăituiau prada aproape patru, cinci ceasuri şi istoviţi mai apoi se aruncau la picioarele stăpânilor mulţumiţi.Orgia burgheză se muta undeva pe domeniul cinegetic unde fiecare îşi satisfăcea pofta carnală în acest mod, hăituind şi tresăltând la prima zvâcnire a sângelui prăzii.Animalul totemic devenea deodată prada, entitatea limitrofă, spiritul întâmplător care putea fi sau nu.
Jamila începea să fie fermecată de aceste locuri de legendă, şi îi plăcea să exploreze vecinătatea.De aceea, alese să meargă într-o seară spre bisericuţa din pădure, în speranţa că va înţelege noua spiritualitate a celor în mijlocul cărora trăia.Se îmbrăcase aşa cum îi zisese o servitoare, cu capul acoperit şi cu crucea la gât ca semn de deschidere către Dumnezeul lui Israel.Oare era un zeu îndurător acest Dumnezeu al lui Israel ?Va pedepsi el la fel de mult ca şi zeii stepelor infinite ?Aceste întrebări aveau să rămână cu un caracter retoric un timp şi de aceea Jamila era dispusă să aştepte o veşnicie pentru a afla aceste taine.Bisericuţa se înălţa semeaţă peste bolţile fagilor roşii ca o imagine veche din trecut, care ruşinată se ascunsese de măreţie, de desfrâu şi de viaţa opulentă.
Aici părea că se oprise timpul.Alesese cu grijă acest lăcaş unde treptele măcinate de vreme urcau pieziş spre locul unde un Cristos cu faţa plină de sânge aştepta, cu ochii rugători spre tânăra care acum îl privea nedumerită drept în faţă.Intrarea în micul şi simplistul lăcaş de cult era deschisă.Înăuntru deopotrivă frunze uscate şi crengi formau un mozaic care se suprapunea de mult timp mozaicului în stil bizantin de odinioară, iar icoanele erau prea deteriorate, doar Arhanghelul Gavriil privea ferm din unghiul stâng, odihnindu-şi aripile obosite după o lungă odisee până aici.Jamila alesese să mediteze despre problemele sale sufleteşti acolo unde ajunseseră să doarmă sfinţii.Erau cu toţii obosiţi şi dormeau poate de secole sau poate cu câteva ore înainte.Fusese război în Paradis şi de aceea au ales să se odihnească în mijlocul sălbăticiei, într-un loc uitat de lume unde nu mulţi oameni şi-ar dori să trăiască cele mai frumoase clipe.
Un Paradis fusese pierdut recent, dar un altul fusese recăpătat.De aceea, putem avea Paradisul oricând, totul depinde de moment, mai ales când ne dăm seama că la baza fondării lumii stau doar lucrurile mărunte ale vieţii pe care nu le luăm în seamă atunci când imediatul ne înconjoară, când ne considerăm fericiţi deşi poate nu ne este dat niciodată să fim.În această linişte de sfârşit de lume vroia eroina noastră să se cufunde.De ce ?Poate că nici ea nu ştia de ce , dar avea conştiinţa că aici avea să găsească tot ceea ce viaţa îi refuzase şi anume temei pentru acţiunile sale.
Dealurile din depărtare erau înecate în fum, ascunzându-se de păcatul care triumfa peste acele locuri.Aici Dumnezeu aştepta ca oamenii să descopere o nouă cale, aceea a cumpătării şi a traiului armonios conform credinţei celei adevărate.Altarul era mărturia anilor care trecuseră peste acest lăcaş şi îşi lăsaseră amprenta asupra lemnului găunos.Podeaua tot din lemn de fag roşu scârţâia sub presiunea paşilor Jamilei care cu creştetul acoperit se îndrepta cu pasul smerit spre altar.Sufletul ei era încins şi vroia să se elibereze, mai ales că afară ploua, şi ploua necruţător pedepsind pădurea, în care ziua aveau loc orgii şi felaţii ore în şir.Acum nu se mai auzeau copilele caree chicoteau nici balalaicele care îndemnau la desfrâu şi la lipsa prejudecăţilor, numai ropotul ploii care spăla păcatul carnal.Biserica, pierdută printre copaci triumfa în ploaie peste tot şi peste toate.Călător în puterea nopţii de ai fi fost te-ai fi oprit, ţi-ai fi făcut o cruce mare, ai fi lăsat calul la intrarea în vechiul lăcaş şi ai fi contemplat ce mica şi totuşi încăpătoare e casa Domnului, căci bineprimiţi sunt toţi aceia care vin spre Dânsul.Jamila aştepta parcă împărtăşania, dar nu apărea niciun preot.Fiică a pustiului fiind, nu înţelegea legile acestei lumi pierdute în decadenţă şi despotism.
Deodată, auzul său ascuţit percepu paşi care veneau spre ea şi podeaua care scârţâia din ce în ce mai ameninţător.În timp ce privirea sa era pironită spre altarul care nu îi transmitea nimic, recunoscu o mână puternică care începu să o dezmierde alunecând spre şold, apoi mai jos până pe coapse, trăgând-o spre sine.Când deschise ochii, Daniar o şi sărută şi începu să-i rupă lacom bluza desfăcută.Începură să se atingă reciproc, iar el, sub focul pasiunii, începu să se joace cu sânii ei care parcă aşteptau fiecare atingere.Trupurile ardeau sub instinctul animalic al erosului care lucra în mod nebănuit chiar şi aici, în acest lăcaş uitat de vreme şi de oameni.Casa Domnului, deveni toposul sexual, al fetişismelor şi al satisfacerii carnale.Era aşa cum îşi dorise de la îceput :o lume nouă, o nouă viaţă sub pulsiunea instinctelor şi totuşi a profunzimilor.Tresălta odată cu ei biserica, sub povara ploii şi a păcatului care se cuibărise şi mai adânc în inima credinţei.Christosul de lemn plângea văzând cum o lume se ducea de râpă, şi cum în Paradis îngerii se certau pe materiile prime pentru construcţia unei noi lumi…căci şi în Paradis îngerii se ceartă…



*

O nouă dimineaţă se revărsa peste Bivertin iar apa lacului Baikal iar se făcu trandafirie în acordurile razelor din zori.O suită de servitori aşteptau capetele încoronate şi domnişoarele de salon să se urce în trăsurile cu coviltir care aveau să îî poarte până la Irkutsk, cale de 6 ceasuri, unde îî aştepta trenul spre Sankt Petersburg.Venea foarte rar, iar de cele mai multe ori când venea, se datora familiei imperiale care trebuia să fie purtată dintr-un loc într-altul într-un stat în care soarele putea răsări uneori şi de două ori pe zi.Caii îmbrăcaţi cu tot tipicul aşteptau cu coama împletită cu moţi roşii, după culoarea familiei de Romanov măreţele feţe care nu erau deloc aşa precum trebuia să crezi că sunt.

Capitolul II: O seara pe malul lacului Baikal...

Serghei mâna calul pentru a ajunge mai repede şi o ţinea pe Jamila legată,care se uita înapoi spre Deşertul Gobi,care părea sorbit de fumul amurgului.Odată cu terminarea stepei,pădurile întunecoase siberiene,începeau să îşi arate din tenebrele lor.Acel spirit rău pierise demult din inima ei şi se gândea mereu la ceea ce avea să facă mai departe.Un soare se stinse de pe bolta întinată de păcat,însă un soare şi mai strălucitor răsări în sufletul ei.
La o distanţă ca de jumătate de ceas,se vedea conacul Bivertin,pe o colină,iar in spatele lui,luna.Părea un tablou cu natură revoltată,dar natura nu avea curajul să îşi strige revolta.Îi lipsea de ceva vreme vechiul spirit de frondă.
Aici,la conacul Bivertin,veneau iakuţii în luna mai,când îl cinstesc pe zeul ploilor,să cumpere sau să vândă produse tradiţionale :peşte,blănuri,lemne,dar mai găseau şi câte ceva de folos în gospodărie-lucruri aduse de la Sankt Petersburg sau de la Moscova,şi numai când te gândeai câtă distanţă trebuia să parcurgi pentru a comercializa aceste produse,ai fi venit la acest târg.Era o formă arhaică de socializare.
O noapte întreagă,călătoriseră prin pădurile de fag roşu,unde potecile sunt strimte,iar caii trebuie bine hrăniţi,înainte de a te încumeta să traversezi pădurea siberianâ,care îşi are capcanele ei vânătoreşti.În lumina lunii purpurii,lacul Baikal,strălucea ca un astru în întuneric.Jamila mâncase pe drum din ceea ce îi dăduse Tei Uin,în puţinele clipe în care fusese dezlegată de către Motea.Savurase cu poftă cei doi peşti şi iasca cu mac care era rumenită foarte bine.Însă tot mai avea acea temere în privinţa sosirii ei la conacul Bivertin,dar uită repede,la vederea domeniului ţareviciului :conacul aşezat pe malul lacului Baikal,despre care auzise multe lucruri când era mai mică şi pe care dorise întotdeauna să îl vadă şi să se scalde în apa sa vindecătoare.(popoarele din zona de sud a Siberiei şi chiar mongolii,credeau că apa lacului Baikal ar fi avut proprietăţi curative).
Grădinile întinse,îi încântau privirea,iar din varietatea cromatică,se ivea capul câte unei statui,reprezentând strămoşi din dinastia Romanov.Mai exista şi o fântană din marmură,cioplită în stilul acelora din Apus,despre care auzise ea mai demult,înfăţişând personaje ciudate,femei care nu aveau ochii oblici,voluptoase,şi de la brâu în jos cu coadă de peşte,îmbrăţişate de câte un faun care suna din corn,chemând entităţile apelor.
Porţile conacului,semănau cu Poarta Iştar a Babilonului,dar numai că emailul albastru fusese înlocuit de lemn de fag roşu,iar taurii cu două cruci ortodoxe.Conacul avea mai multe camere şi saloane,fiecare având o atmosferă specifică,de la cea barocă la cea rustică,tipic rusească.
Aici avea să fie slujnică Jamila, şi îşi dorea să îl slujească foarte bine pe Alexei,chiar cu preţul propriei vieţi.Ţareviciul era de fel un om bun şi răbdător care învăţase multe din viaţă, dar care era în căutarea unei soţii.Era darul oferit de divinitate unui neam care făcuse cinste poporului rus până la acel moment.Vărul său,Daniar, era un fel de Casanova local,seducând şi abandonând femeile locului.Pentru el,dragostea era sau nu.De îi cădea în braţe câte o ţărancă iakută sau câte o slujitoare mongolă,o trata ca pe o întâmplare.
Dar întâmplările, cum nu vin niciodată singure,ca şi nenorocirile,au fost multe cele care din inconstienţă sau din dragoste prea mare,rămăseseră să crească singure odraslele,cu nostalgia unui tată care se va întoarce la familia sa.Daniar era o legendă,sau legenda devenită om.Fire de vânător,trăia mereu departe de Bivertin,şi respingea tentaţiile lumii de la curte.Nu fusese niciodată la Sankt Petersburg şi nici nu îşi dorea să fie.El era fiul pădurilor întunecoase şi îşi era suficient cu câte îi oferea natura.
În cele din urmă,Jamila ajunse cu Seghei la Bivertin,unde îi primi o servitoare aflată la a doua tinereţe,şi îi aduse tinerei o blană de vulpe argintie,şi o invită spre aripa de vest a conacului,deoarece la acea oră târzie din noapte,toţi ai casei dormeau.Ţinea în mână o lumânare al cărei fitil arunca fum,iar la lumina ei chipurile celor două femei deveniră deodată mai clare.Părea o pictură de Rembrandt,în care câte o evreică îmbujorată arunca ocheade pe un fundal închis.Jamila,făcea primii paşi într-o lume pe care îşi propunea să o descopere,deşi rămânea încriptată pentru mulţi.Era lumea celor de la curte,unde le era interzis să intre celor « de jos ».
Jamila era o fată « de jos » şi aşa avea să rămână toată viaţa ei.Se simţea prizonieră într-un labirint,unde cadavrul lui Tezeu fusese de multă vreme devorat de minotaur,şi ca să mai ţeasă un fir la fel de trainic ca cel al Ariadnei vechii Elade,nu mai putea,pentru că odiseea sa era fără întoarcere.
-Am auzit că te numeşti Jamila,nu-i aşa ?zise slujnica rusoaică,puţin iscoditoare.
-Bineînţeles,dar tu?îndrăzni tânăra.
-Lenia şi îl slujesc pe ţarevici de 30 de ani.Era un copil când eu am fost adusă aici…şi îi cunosc toate slăbiciunile.
-Voi fi bine primită aici ?întrebă Jamila.
-Oricând,mai ales că ţareviciului îi plac fetele tinere,cu trăsături exotice.
-Am să-i stau la dispoziţie oricând şi oricât de mult vrea el,încuviinţă Jamila.Dacă va vrea,voi fi a lui !se entuziasmă ea.




A doua zi,Alexei,fiind aflat la vânătoare,auzise că seara trecută venise o tânără ca servitoare la conac.Nu îi vorbea limba prea bine,dar se zvonea că era pricepută la toate.Când ajunse într-una din grădinile conacului,aruncă prepeliţele din mână,la vederea tinerei.Jamila,împreună cu femeile de o vârstă cu Lenia,adunau cimbru pentru cină.Trupul ei era absolut seducător.Părul ei negru se revărsa pe sâni,iar şoldurile sale ieşeau în evidenţă atunci când făcea mişcări spontane,deşi era îmbrăcată în costum de servitoare.
Deodată,ochii lui Alexei rămăseseră pironiţi asupra tinerei cu şolduri apetisante şi îşi imagina ce ar fi putut urma după cină şi după un vin de Tokaj,adus tocmai din puszta ungurească.Dorea să îi arate lumea aceasta interzisă pentru oameni din categoria din care ea făcea parte.Vroia sa îi arate frumuseţea acestei lumi,cu ispitele şi cu păcatele ei.Descălecă,şi asemeni unui băiat de 16 ani,se apropie de ea,luând-o de mână :
-De azi înainte nu mai eşti servitoare,ci vei trăi asemeni fetelor de aici.Vei cunoaşte această lume.Lasă-mă să ţi-o arat !
-Cum spuneţi,Alteţă,cum spuneţi aşa voi face !încuviinţă tânăra cu un aer supus,mişcându-şi şoldurile şi mai provocator.Era jocul lasciv al oricărei tinere care răspundea iniţiativei erotice a iubitului său,urmând modelul mitologic al lui Psyche.
-Te invit deseară pe malul lacului Baikal să petrecem seara împreună,zise ţareviciul şi intră în conac,roşu ca jarul.Jamila era conştientă de puterea ei asupra intelectlui masculin,şi tocmai de aceea profita de aceasta oportunitate,de fapt acest dar al naturii.Jamila,păstra tăcerea,care era o slăbiciune a ţareviciului,dar cu această tăcere ea avea să facă multe lucruri importante,căci încă din cele mai vechi timpuri era cunoscut faptul că : « Silentium aureum est. »
În acest timp,China îşi cerea anumite pretenţii cu privire la nordul Mongoliei(Aimanggu),peste care Rusia pusese stăpânire deşi neoficial.
China avea să deschidă ofensiva dacă ruşii nu aveau să se retragă de pe acest teritoriu.De aceea,situaţia în Iakutia începea să devină extrem de tensionată.Ţareviciul Alexei îşi strânsese soldaţii din nordul Mongoliei,asta pentru că era inoportun un razboi cu un colos precum China care îi putea ataca oricând în propria tabără şi a fost mai înţelept să-şi retragă armata,şi aşa insuficient pregatită.
Jamila,fiind extrem de mulţumită că ruşii plecaseră din Mongolia,acceptă să meargă în acea seară pe malul lacului Baikal,unde avea de gând să i se dăruiască ţareviciului.
În acea zi,însă,ea mai făcu cunoştinţă cu celelalte verişoare ale ţareviciului :Ana,mai curând timidă şi lipsită de iniţiativă şi pe Ecaterina,stilul de persoană arogantă care crede că ştie totul.Ecaterina,pe lângă faptul că avea o imagine foarte bună despre ea,mai insista şi pe omniscienţa ei care nici de faţadă nu părea a fi.Ecaterina,avea de gând să facă orice pentru a atinge cel mai înalt nivel şi anume, vroia să mearga până în pânzele albe până ce ţareviciul va deveni soţul ei.
Dorinţa de putere o făcuse demnă de nerecunoscut.De când aflase de sosirea acestei fete la conac,nu mai avea somn şi vroia să o înlăture cât mai curând din calea sa,fiind o ameninţare pentru drumul său spre ascensiune.
Întotdeauna,în istorie când şi-au dat întâlnire dragostea şi duşmănia,au ieşit scântei şi cum şi aici se anunţă o situaţie identică,incendiul nu era departe.Salonul domniţelor,era un loc unde se dezbăteau subiecte de cele mai multe ori delicate din viaţa pestriţă a domnişoarelor de salon care veniseră în vacanţă undeva în Iakuţia,departe de viaţa tumultoasă de la Sankt Petersburg.Fiecare stătea turceşte ori pe jos ori pe sofa,altele pe pat,mâncând fructe şi citind cărţi siropoase din epocă.Jamila îşi făcu loc cu greu între aceste fete triste care spoiau lumea celor ce deţineau puterea.
Se vedea clar că aceste domnişoare nu cunoscuseră niciodată ceea ce este grija sau dezamagirea.Nu ştiau practic ceea ce vor sau încotro se îndreptau lucrurile.Jamila fu surprinsă să constate atmosfera dionisiacă a salonului domniţelor.În timp ce multe dintre tinere erau deja ameţite de licorile bahice,altele se sărutau undeva mai în spate iar altele se tăvăleau pe jos pe jumătate dezbrăcate.Era o lume în care bărbaţii nu aveau acces,şi totuşi le era extrem de cunoscută,mai ales că se mai întâmpla să le mai pice câteodată câte unul, « aflat în treacăt ».De multe ori,orgia continua până în zori,când toţi cădeau istoviţi fie de vin,fie de satisfacerea poftelor carnale.
Era o lume nouă care mirosea a putred de departe şi nu era nevoie să o cunoşti de mult timp,ci numai să arunci o privire de ansamblu,căci era asemănător unei Fecioare de Fier,pe care Inchiziţia o folosise cu atâta încredere timp de mai bine de un secol.
Era o îmbrăţişare fetidă care te învăluia în erotismul ei ca mai apoi să te vlăguiască.
Acea noapte avea să îi demonstreze Jamilei cât de mult însemna ea ca femeie pentru ţareviciul Alexei.Era o seară liniştită,în care vântul adia atât de lin,încât de abia făcea să tremure undele lacului Baikal.Pe potecile pădurii de fag roşu,tânăra îşi făcea iluzii şi îşi creea propriile dorinţe în legătură cu ceea ce avea să se petreacă atunci când îl va vedea pe ţarevici.Se simţea îmbătată de o licoare pe care nu o mai băuse până atunci şi totuşi nu o băuse până la capăt,iar pieptul începea să îi ardă dar nu de dragoste, ci de nerăbdare.Dar,cineva îi puse mâna pe spate şi un trandafir roşu se ivi în faţa ochilor săi :
-E pentru tine,spuse Alexei,sorbind-o din priviri.Vreau ca în seara asta să fii a mea.
-Vă mulţumesc,Alteţă.Vă sunt recunoscatoare pentru atenţia pe care mi-o acordaţi de când am venit aici.
-Atunci aşa să fie !zise el luând-o de mijloc şi trăgând-o spre el.
Jamila dorea să fie a lui în acea seară pentru a îşi duce planul la bun sfârşit.Aceasta avea să fie o treaptă,dar o treaptă decisivă care avea să-i traseze o nouă direcţie în viaţă.Nu avea experienţă femeii de lume,dar cunoştea atât cât putea cunoaşte oricare fată la vârsta ei,pentru a scoate din minţi un bărbat.După ce se sărutaseră aprins vreme de mai bine de un ceas,trupurile începură să se înfierbânte şi să se ceară reciproc.
Era ca un magnetism care nu avea de a face cu erosul ci cu patosul.Se întrezărea latura pătimaşă a acestei iubiri încă nedeclarate.Se depăşise stadiul de fantezie şi devenise realitate traită plenar,iar ţareviciul visa că era undeva mai sus decât paradisul însuşi,căci câteodată este nevoie de pofta carnală pentru a ieşi din această lume prea mică pentru unii dintre noi.
Şi totuşi,cei doi vroiau să rămână în acea noapte pe malul lacului Baikal,înconjuraţi de pădurea de fag,şi auzind chicotele altor cupluri aflate la o distanţă nu foarte mare care simţeau acelaşi lucru.Pădurea fremăta în acordul erosului şi al firescului întrupat.
Părea o seară binecuvântată totuşi,cu tot aspectul său pestriţ unde fiecăruia dintre noi îi place să evedeze din când în când.Jamila reuşise să îi dăruiască ţareviciului ceea ce orice bărbat îşi doreşte de la femeia fanteziilor sale,şi nu mai rămânea decât să-l convingă că era perfectă pentru a-i deveni soţie,ştiind dorinţele lui.Pentru o clipă,el,Alexei,atinsese cerul cu o mână şi ajunsese până unde numai celor ca el le este dat să ajungă.Era o Wallhala pe care îşi dorise demult să o vadă şi să-i simtă parfumul de mosc,dar fata asta adusă de departe avea să-i demonstreze că ştia mult mai mule decât se credea,întrecând orice aşteptări.
A doua zi,dimineaţă,Jamila se trezi într-un pat cu lenjerie de satin,unde găsi o scrisoare,unde desluşi un scris tremurat care suna cam în felul următor : « Azinoapte am fost mai aproape de cer decât în toată viaţa mea,aşa că aş vrea să fiu în cer mereu alături de tine,nu doar uneori.Aş vrea să stăpânim cerul împreună. »
Suna prea siropos,dar pe Jamila nu o interesa acest detaliu,ci doar să stea la dispoziţia acestui om foarte important pentru societatea pe care începea să o descopere.Avea să stăpânească cerul împreună cu bărbatul căruia i se dăruise în urmă cu o noapte.Oare de ce se simţea astfel ?Era o emoţie pe care şi-o putea stăpâni cumva anume ?Când doi oameni se dăruiesc nu se pot stăpâni,spune legea nescrisă a naturii sălbatice.

Capitolul I: Nori negri la orizont

La cinci ani de la abdicarea ţarului Alexandru al-II-lea al Rusiei,în Mongolia oamenii sufereau de secetă.Mulţi săteni îşi vindeau aurul şi chiar casele pentru un petec de pământ din care era fertilă doar o mică parte,loc numai bun pentru plantatul orezului.Aceste terenuri veneau din partea Împaratului Chinei care dispunea de multe terenuri fertile nelovite de seceta cruntă.Printre aceste ţinuturi parcă binecuvântate de zei se număra şi sudul Siberiei în special Iakuţia.Un număr imens de oameni mureau de foame impreună cu puţinele animale care rămăseseră prin gospodării.Deşertul Gobi,virgin in mare parte,arăta ca un pustiu al morţii, presărat cu iurte părăsite şi cu cămile care înaintau singure prin întiderea de nisip.Câteva aşezări omeneşti-cărora cu un soi de bunăvoinţă le puteai da un caracter urban-rămăseseră nelocuite , deoarece chiar dacă oamenii de acolo fuseseră ceva mai înstăriţi,cu timpul, mica lor avere avea să se risipească asemeni unei pulberi iar seceta nemiloasă a ramas să facă şi mai multe victime in acele locuri năpăstuite.Când Manciuria a fost inevitabil atinsă de secetă,Împaratul Chinei a inţeles că oamenii sunt foarte mici in faţa furiei naturii şi a dorit să încheie un tratat cu mongolii prin care se urmărea sa se ajute reciproc. Se părea că adevărata apocalipsă sosise deja şi efectele erau evidente, iar cel mai grav era faptul că zeii îşi întorseseră feţele lor triste de la oameni.Nu îi mai mulţumea nicio ofrandă adusă de muritorii disperaţi.Mulţi dintre mongoli deveniseră în timp atei din cauză că zeii mult asteptaţi nu mai trimiseseră niciun semn că erau acolo undeva sus şi îi ocroteau ca şi în trecut.Doar două aşezări străvechi altădată hanate puternice încă de pe vremea slăvitului Genghis-Han,dăinuiau în mijlocul pustiului cu adevarate fortificaţii şi însumau zeci de iurte.Oamenii de acolo au supravieţuit pentru o perioadă pentru că existau vechi sisteme hidraulice,care aduceau apa din străfundurile pămantului.Cele două aşezări erau:Möron şi Saaxi,dintre care,mai mare era cel din urmă, aici concentrându-se un important târg comercial.
După trei luni de zile, hanatul Saaxo a fost acoperit de mantia morţii devenind curând o amintire a unui trecut luminos.Se părea că aceştia au plătit tributul suprem:propria viaţă. În aşezarea numită Mörion,continuau să trăiască aproape opt sute de oameni ,în condiţii deosebit de vitrege ,aprovizionarea cu hrană devenind în timp o adevarată problemă.Ţăranii începură să o ducă din ce în ce mai bine decât aşa-zişii orăşeni şi asta pentru că aceştia nu au aşteptat minunile făcute de zei ci au muncit zi şi noapte pentru a face canale de irigaţii.Mergând până aproape de Amur, în nordul Manciuriei,au readus apa în văile secate ale fostelor râuri dar o ţineau ca pe un dar de mare preţ şi la început nu dădeau nimănui să bea.Cu timpul,aceştia au dat drumul peştilor în iazuri şi râuri pentru a avea cu ce să se hrănească.Revenind la ceea ce se întâmpla în străvechea fortăreaţă- oamenii se stingeau ca o flacără zi de zi sub privirile celorlalţi care se uitau neputincioşi cum moartea îi incolţea din toate părţile.Doar o fată de 15 ani,în fiecare zi cobora spre sat şi ducea ţăranilor de acolo câte un pumn de monede de aur în schimbul a doi peşti şi o jumătate de săculeţ de orez care însemna foarte mult pentru familia sa ce îşi risipea la fel ca şi ceilalţi averea pentru a avea apă şi hrană.Nici această fată nu mai avea încredere în zei ,văzând că erau doar nişte simple statui fără nicio valoare şi spera că într-o zi, locuitorii vechii aşezări aflaţi acum în număr redus- de aproape două sute cincizeci de locuitori,vor coborî în satul din vale până nu va fi prea târziu…
Trecuseră două luni,iar in vechea aşezare nu mai rămăseseră decât acea fată de 15 ani,mama şi tatăl ei care deveniseră şi ei pesimişti,în ciuda faptului că fiica lor mai credea încă în miracole.Peste o zi,la apusul soarelui mama ei muri lăsandu-i fetei singurul medalion pe care îl mai avea:
-Uite Jamila-căci aşa se numea fata-iţi dau medalionul meu,în care este zugrăvită unirea pe vecie dintre mine şi tatăl tău, iar când iţi va fi greu să te uiţi la medalionul acesta,ca să-ţi aduci aminte de parinţii tăi.
-Aşa voi face mamă,zise pufnind în lacrimi Jamila.
-Iar tu Seumoir,du-te la iurta noastră de la ţară în mijlocul stepelor unde pământul este brăzdat de vânturi reci,unde avem noi caravana de
cămile.Lăsaţi-mă acum aici,unde a murit tot neamul nostru iar voi să-l razbunaţi!
-Da mamă,vă vom răzbuna cândva!zise cu dârzenie Jamila.
-Adio…îşi mai dori să mai spună femeia chinuită de moarte.Adio…zise ea din nou ca şi cum s-ar fi agăţat de această lume cu ultimele puteri.Apoi ea căzu pradă morţii precum o floare ofilită fiind lipsită de apă.
-Haide Jamila,o îndemnă tatăl pe fiica sa.
Soarele înghiţea marea de nisip rece şi pietroasă unde puteai vedea ariditate cât puteai cuprinde cu privirea.
-Tată,oare ce a vrut să spună mama, când ne-a sfătuit să mergem la iurta noastră?
-Acolo vom trăi de acum încolo răspunse tatăl scurt.
Noaptea rece biciuia cu vânturi tăioase feţele celor două siluete care se îndreptau spre nord acolo unde deşertul era împrejmuit de munţii Altai.Când ajunseră, nu mai găsiră decât o iurtă sărăcăcioasă -parcă devastată de natura scăpată din frâiele cerului -şi o cămilă;restul fusese furat de oamenii înfometaţi din vale,iar cealaltă parte fusese devastată din cauza secetei.În jur,totul era pârjolit,iar ici-colo răsăreau câteva fire de iarbă sau pe câte un bolovan de piatră se iveau muşchi.Totul arăta ca după un război greu;Victoria părea că aparţinea naturii,iar oamenii pierduseră.
Trecuseră două săptămâni şi seceta trecu în cele din urmă, iar iarna sosi în stepele Mongoliei.Vor urma zile reci,iar gerul va fi de nesuportat astfel încât cei doi erau destinaţi pieirii.O tăcere cruntă avea să se aştearnă peste stepe iar iurta avea să cedeze sub presiunea vântului de gheaţă.Tatăl Jamilei nu mai suporta frigul, şi într-o noapte,merse pe unul din munţii din apropiere şi se aruncă într-o prăpastie,curmându-şi viaţa.Fata alergă disperată după tatăl ei, dar ajunse prea târziu,de fapt mult prea târziu.Acum rămasă şi fără tată,striga plină de obidă :
-O,zeilor,v-am adus ofrande cândva şi astfel îi răsplătiţi voi pe aceia ce cred în voi?Sunteţi nişte statui fără nicio valoare!zise ea .Voi sunteţi prezenţi doar în poveştile vechi nu şi în viaţa muritorilor şi nu faceţi nimic pentru a ne salva.
În acea noapte făra stele,o fată de 15 ani şi o cămilă mergeau de câteva ore fără încetare suportând frigul şi vântul rece.Aveau mereu în faţă aceeaşi întindere de pustiu iar în zare se pierdeau muţtii,dar extenuarea îşi spunea cuvântul.În cele din urmă fata leşină si căzu inconştienta pe pietrişul răcoros şi rigid.
Când se trezi,se afla la caldură iar o femeie îi dădea să mănânce supă de rădăcini şi extract din scoarţă de fag roşu.Dar atunci când se trezi din convalescenţă, un bătrân mongol îi zise:
-Cum te numeşti?
-Jamila.Şi vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi pentru a mă însănătoşi.
-Ştiai că erai la un pas de moarte?întrebă bătrâna care o hrănea.
-Nu…reuşi să spună tânăra printre lacrimi.Cămila…mai trăieşte?întrebă ea cu o oarecare înflăcărare în priviri.
-Nu.Au găsit-o moartă lângă tine.Probabil a degerat.
-A fost şi unica moştenire pe care o mai aveam de la părinţii mei.
-Eşti de la oraş?întrebă bătrâna uitându-se la hainele fetei.
-Da,de acolo am venit cu tatăl meu.
-Unde este?întrebă bătrâna uitându-se cu milă la copila slăbită.
-A murit…Acum sunt singură.Nu mai am pe nimeni.
-Ai vrea să fii fata noastră?Noi nu avem copii .
-Dacă voi doriţi din tot sufletul,eu nu mă împotrivesc.Voi fi fiica voastră. Cu timpul,Jamila se deprinse cu munca şi o ajuta pe bătrână la gătit şi la ţesălat caii de povară.Pe bătrân îl chema Set-Ai iar pe consoarta sa,Tei-Uin.Tânăra a fost crescută de cei doi bătrani timp de trei ani aproape,timp în care Jamila înţelesese că ţara în care trăia era un ţinut pierdut pentru vecie.
Ţarul tuturor ruşilor,Nikolai al-II-lea,care îi ajutase pe mongoli în ultimii trei ani pentru a se reface după seceta ce îi lovise,şi de când devenise conducătorul Rusiei dorea să refacă visteria ţării sale şi nu putea în alt mod decât prin tributul pe care îl cerea insistent de ceva timp ţăranilor mongoli,iar aceştia îşi vindeau cirezi întregi de cai şi de capre,agoniseala lor de o viaţă.Altfel,partea de nord a Mongoliei ar fi trebuit cedată Rusiei.Intr-o zi,Tei-Uin îl anuntţă pe Set că ruşii sosiseră şi prin părţile locului şi începuseră să ceară tributul,mai ales că obişnuiau să dea foc iurtelor.Ea mai aflase de la alte familii că fiul ţarului se însoară şi că şi-ar dori drept consoartă, o fată mongolă care să se priceapă la toate.De aceea multe tinere erau luate de lângă cei apropiaţi pentru a fi duse în apropierea lacului Baikal,în provincia Iakutia.Serghei,unul dintre generalii ruşi nu dori cirezile de cai ale lui Set,ci pe fiica lui adoptivă drept servitoare la conacul ţareviciului Alexei de pe malul lacului Baikal.
-Să nu indrăzneşti,spuse răspicat Tei-Uin.Fiica noastră nu este servitoarea nimănui.
- Uite cum facem:vă dau răgaz de chibzuinţă pâna mâine la apus,zise Serghei rece.
-Fiară ce eşti,sper să mori!zise Tei-Uin sec.
-Mamă,lasă-l să mă ia,nu te mai împotrivi,aşa este mai bine !Aşa a fost scris .Era la amurg,iar soarta Jamilei era pecetluită.În cele din urmă,ea zise părinţilor ei adoptivi:
-Bunii mei părinţi,dreptrăsplată pentru ce aţi făcut pentru mine,nu am să îi las pe ruşi să vă ardă iurta în care am trăit alături de voi,vreme în care am cunoscut numai binele;de aceea, am luat o decizie :mă duc cu Serghei şi poate ţareviciului Alexei i se va face milă de mine.
-Nu fata mea,lumina ochilor mei,nu mă parasi !Nu pleca!căzu la picioarele ei femeia care o crescuse.
-Asta îmi este soarta.Aşa a fost scris să se întâmple.
-La amurg,Serghei împreună cu soldaţii săi, se coborâră din munţi lăsând în urmă numai praf ca şi cum se cobora o furtună după o zi caniculară de vară în mijlocul pustiului.Ajunşi la iurta lui Set, o găsiră pe copilă stând pe o piatră în faţa locuinţei sale.Stătea nemişcată,cu faţa spre munţi,fără a se gândi la partea negativă a lucrurilor.
Serghei îi zise să se ridice,însă ea se uita la medalionul pe care îl primise cândva de la adevărata sa mamă.Se părea că bijuteria îi dădea mai multă putere sufletească.Cei doi bătrâni plângeau şi o sărutau pe Jamila care părea o statuie.După un timp,ea decise să rupă tăcerea:
-Mamă,tată, a sosit nefericitul moment când trebuie să plec,zise ea scurt.Nu indrăzni să privească în ochii celor doi bătrâni care se simţeau pustiiţi.
-Dar copila mea…încercară ei să o intoarcă din drumul Golgotei.
-Vă voi răzbuna.Nu uitaţi asta.Inima ei era ca o torţă încinsă ce părea să îi ardă pieptul de ură faţă de cei care o luaseră de lângă cei care o invăţaseră să fie fericită fără să-i trebuiască moşteniri fabuloase.Însă în minte începea să i se nască un plan amplu prin care avea să se răzbune şi ochii îi scăpărau ca ai unei lupoaice căreia i se răpiseră puii.Dar toate aveau să treacă aşa cum trec cirezile de cai prin câmpiile întinse în căutarea unor noi locuri cu vegetaţie mai generoasă.
Serghei era un general rus bătrân şi fără prea multă morală, care ucisese mulţi oameni,adică o bestie cu chip de om.El mai era cunoscut în aşezările mongole drept:’Lupul Turbat’.El a aruncat-o pe tânăra de 18 ani într-un cufăr în care de obicei se ţineau diverse arme,dar un slujitor al ţarului de la Curtea Regală,Motea,a reuşit să o scoată pe Jamila care putea să se asfixieze în lipsă de aer.
Fata păstra aceeaşi tăcere,chiar şi pe calul acestui monstru cu trup de om.La răsărit se vedeau munţi cu păduri întinse,care mărgineau stepele virgine care aici îşi aveau sfârşitul şi care erau scăldate în razele purpurii ale soarelui amiezii.Vânturile reci ale stepei,şi negura din jur,păreau doar un spirit malefic şi chiar aşa poate că şi era.Jamila nu avea nicio presimţire bună în legatură cu primirea sa la conacul ţareviciului Alexei deoarece Serghei dorea să-şi bată joc de ea şi o trata ca pe un câine.