Capitolul X: Departe de tot și de toate

"Quantam seva irae in animae coelestae..."(Câtă ură poate fi în sufletele cerești?)-Illiada

În vremuri de restriște, harul divin se retrage din lume, lăsând în urmă răni și deznădejdi, vise frânte și cenuși, pene de prepeliță și inimi bătânde, inimi asuprite, inimi care au uitat să ceară.Căci Dumnezeul lui Sion este Dumnezeul Mântuirii, Dumnezeul călătoriei și al drumeților pe Calea Vieții, Unul singur care trasează Căile cunoașterii și necunoașterii.

Jamila părea frântă după aproape o noapte întreagă de nesomn și alte ore petrecute pe străzile Orașului.În minte își alunga sigură ispitele, le ținea departeși le împingea ca nu cumva să se apropie de ea.Sufletul ei era strivit de patima grea.Ochii suferinzi ai Nastashenkăi, mama care se tăvălea prin curte în mocirlă, durerea din sufletul femeilor bătrâne, ochii sclipitori ai câinelui din curte.Ochi sfredelitori o urmăreu prin noaptea zilei iar nicicând nu i s-a părut vreodată soarele mai sus decât azi.
Mergând pe unul din culoarele vaporului, simțind balansul și zăngănitul metalic al provei, își dădu seama că vaporul părăsis țărmurile pământului are a umilit-o, pământul vechi care a cerut sânge.Îngrețoșată, își duse mâna la frunte și simți umezeala primelor broboane de transpirație.
Nu îi era cald, dar cu siguranță , îi era rece, simțind sângele răcoritor cum pulsează în vene.Era o chemare înspre viață și delir.
Niciodată nu mai simțise o astfel de răeală în ea ca astăzi.Închi ochii, sprijinindu-se de marginea unei mese din lemn frumos șlefuite și pentru câtve minute i se păru că e iar copil și că vede caii stepei rotindu-și cozile, scuturându-se de țărână în amurg.Era roșu de jur împrejur, animalele nechezau și cereau hrană.Dar ea avea doar doi pești uscați în brațe, era cina pe care avea să o pregătească Tei-Uin și mai apoi, nu erau caii ei.Erau cai sălbatici, duhuri din altă lume.
Deschise ochii și văzu din nou soarele, la fel de depărtat ca și prima dată.Roșu solar și albastru marin.
Se sprijini cu spatele de peretele unei cabine și privi pe fereastra întredeschisă ce dădea spre terasă.Aerul sărat îi invadă încet, încet nările.Un sentiment neplăcut puse stăpânire pe trup și dintr-un motiv anume era sigură că nu va mai servi cina în acea seară.Niciodată nu i-a plăcut sarea și nici aerul sărat.De fapt, era prima dată când vedea area și șacu avea să afle mai târziu sentimentul acesta fetid nu era decât răul de mare, pe care ea, fiica stepei, nu avea de unde să-l cunoască.Strămoșii ei mereu s-au ferit de Marea Răsăritului, întinderea aceea imensă de ape care adăposteau demoni și dragoni din vremuri târzii.
Singurii demoni pe care îi cunoștea de fapt trăiau ascunși în hățișurile propriului său suflet, călăuzind-o pe cărările mendrate ale sorții.

-Tati, tati, pe-aici, aici este cabina!Tati, am găsit cabina!Este aici!striga un băiețel ca de 6-7 ani, cu păr buclat, uleios, negru și pistrui pe nas.Era transpirat și după cum se scurgeau picături de transirație pe față, Jamila intuise că alergase până acum, dintr-un motiv nebănuit, dorind să ocupe un loc în cabina de al cărei perete, ea se rezema cu spatele.
-Pavliușa, așteaptă!Nu te grăbi!O să cazi pe sări și îți vei răni iar genunchiul!striga o voce baritonală de undeva de la cel puțin 4 cabine ma în spate.Ai grijă!
-Tati, tati, am ajuns!țipa băiețandrul tot sărind bezmetic pe podeaua de lemn a culoarului.Acel-"o să cazi"-a ajuns din păcate foarte târziu la urechile copilului, întrucât, în galopul său sturlubatic către niciunde, se împiedică de piciorul Jamilei și căzu la pământ cu fața înainte chiar sub ochii ei.Jamila fu deodată surprinsă de un țipăt sfâșietor care venea de undeva de la picioarele ei.
-AAAAAAAAA!!ĂĂĂĂĂĂ!AAAAA!un zbierăt străpunse culoarul de la un capăt la celălalt.
-Pavliusha, se făcu auzită iar vocea baritonală din spate, apropiinu-se și mai mult.
Pentru câteva minute, Jamila avu impresia că vocea făcuse culoarul să vibreze, simțind reverberații sonore în podeaua de lemn.Se aplecă spre copilul care zbiera cât îl țineau amigdalele, lovind-o cu picoarele câtputea de tare.
-Vaco!zise băiețelul.Jamila îi oferi mâna să se ridice, dar copilul o scuipă cu ură.Jamila simți cum pe obraji se prelinge saliva caldă a băiețelului, iar preț de câteva secunde se simți claustrată într-o lume din care nu știa sigur dacă își dorește să mai iasă.
Saliva caldă îi umezea obrajii și o trezea către o realitate inerentă.Se simțea precum un martir biblic ajun în satul unei nații barbare care-l primise în mijlocul ei cu ură și ocară, darca orice martir, avea să-și dea duhul pentru credința ei.
-Pavliusha!Urmă o palmă peste obraji.Jamila observă cum un bărbat cu puțin peste 30 de ani, bine legat, cu o barbă roșcovană asemeni celei a lui Iov, și îmbrăcat în stilul celor pe care-i văzuse la Curte, tocmai îl lovise pe băiat.
Pavliusha se opri din scâncetul asurzitor.
-Îmi cer scuze, domnișoară, pentru inconvenient, se plecă respectuos băbatul roșcovan.
Jamila observă cum acesta se uită cu dorință la pieptul ei bine definit chiar și pe sub haine.
-Nu face nimic, domnul meu, zise în cele din urmă.Niciodată nu este ușor când ai copii.Mi-aș dori să am cândva un băiețel, zise ea, surâzând.
-Îi vei cere scuze, domnișoarei, Pavliusha!Acum!începu să-l scuture zdravăn, tatăl.
-AAAAAA!începu iar un vaiet prelung, iar în ochii copilului se citea ura nutrită față de femeia care îi oferise mai devreme mâna.AAAAAA!Vacoooooo!Vacoooo!
-Lăsa-ți-l, zise conciliant Jamila.Chiar nu ese nevoie.E doar copil, îmi amintesc că și eu făceam la fel când erm de vârsta lui.
-Cere-i scuze, Pavliusha!strigă din nou tatăl, iar Jamila putu oberva cum barba-i roșcovană îi sălta sub impulsul vocii.
Un ochi plin de dorință se iți iară către sânii ei, dar ea încercă să distragă atenția, prefăcându-se preoupată să care bagajele.Știa că bărbatul din fața ei o dorea, dar nu era cazul ca o scenă de amor rapid să se desfășoare aici, mai ales că era și un copil la mijloc, iar dezgustul era dublat de starea cumpliă provocată de răul de mare.

Jamila deschise ușa cabinei și descoperi că înăuntru mai rau doi bărbați ca la 70 de ani cu pălării din catifea așa cum purtau cei din Oraș.Amândoi se uitară ca la un sen dat către silueta ei, când deschise ușa cabinei, fiind ademeniți de parfumul de mosc care încă persista în pielea-i transpirată.Jamila privi drept înainte ca și când bărbații nici nu ar fi existat și păși în cabină cu aerul femeii cu care era o întreagă luptă de principii pentrua intra în vorbă.Se simți privită și un sentiment de abolută satisfacție își făcu simțită prezența la ea-n suflet.
În spate, Pavliusha împreună cu tatăl, o urmă îndeaproape, băiatul încă ștergându-și lacrimile de pe fața-i îmbujorată, iar tatăl tocmai simțindu-și membrul întărit, excitat fiind de coapsele distisei domnișoare pe care avea onoarea să o urmeze.