Capitolul XII-Spre Lumea cea Nouă

Vorbele din bătrâni sunt cele care dau glas trecutului și-i lasă prezentului alegerea de a învăța și de a se forma conform datinilor.
Vorbele din vechime sunt cele care mereu vor împunge civilizațiile prezentului, ele vor avea greutatea imensă purtată de titani de la Începuturi, greutatea Lumii întregi...o lume de ofuri, de vaiete și deznădejdi peste care toamna așterne bruma.
În satul în care crescuse, pe vremea în care era doar o copilă, era un vraci care mereu le spunea sătenilor că Legile Cerului vorbesc despre Timp iar ele se schimbă conform unor judecăți ce depășesc știința omului de rând.Conform acelor judecăți superioare, avea să cadă ploaia dincolo de Altai, orezul avea să încolțească în văi iar peștii aveau să revină în lacurile de acum două primăveri hrănind deopotrivă guri de copii și guri de bătrâni.Nu era foamete și nu era nicicum amar.
Viața își avea rostul ei, tihna și monotonia își dădeau de multe ori mâna într-un marasm al continuității pe baza căreia orice comunitate s-a format de-a lungul vremurilor.
Copiii cântau seara în cor și de multe ori Mama era cea care aduna bucățile de lut de pe jos atunci când mezinul sau mezina spărgea câte un bol.
Jamila nu avea frați sau surori dar își amintea că tatăl ei o bătuse atunci când spărsese un bol de lut în care bunica ei mânca orez de obicei.Plânsese vreme de câteva ore în colțul mesei de lemn,cu obrajii înroșiți și calzi, gândind că nu a fost drept.De ce Ea?De ce a fost plesnită peste față?De ce bătuse cu bolul de lut în masă preț de atâtea minute?Mama nu avea să o bată.Niciodată.
Avea să înțeleagă pe parcursul propriei călătorii prin viață că multe dintre întrebări, rămân fără răspuns.Acum simțea același lucru, era părăsită de cei dragi, departe de Lumea în care se formase, Lumea pe care o îmbrățișase din momentul în care aerul fetid îi străpunse plămânii, în același moment în care părăsise pântecele mamei.Simța izolarea, plecarea către depărtările despre care mulți dinte semenii ei nici măcar nu auziseră.
Vorbele din bătrâni încetau să mai ajungă la inima ei.Aveau să se macine și să se sfărâme precum cioburile bolului de lut pe care copilul din Ea le împrăștiase pe jos.Jocul se încheiase.


*


Pavliusha dormea într-un colț rezemat cu capul de tatăl său, în timp ce unul din cei doi bătrâni din față încă o țintea cu un ochi deshis drept în față.Câteva minute mai târziu, Jamila își dădu seama că bătrânul dormea dar că pleoapa ochiului drept nu mai avea flexibilitate.
Încotro mergea?Care era destinația acestui vapor?Câte zile aveau să meargă și cât de departe era Lumea cea Nouă?Ce avea să o ștepte acolo, pe malul celălalt, la capătul mării?
Imaginea Nastașenkăi îi apăru din nou în fața ochilor, copilul cu privirea pierdută, cu buzele arse încercând să se agațe de un fir de viață, Motea cu capul plecat în podea, icoana Maicii Durerilor pe masă..candela aprinsă veghea Drumul sufletului către lumea morților.Tamara părea să fi părăsit această lume, prăbușită la pământ. poi, Feodosia...nu îi spusese
încotro avea să meargă și de ce.Bătrâna se uita încă la vaporul care părăsea portul, la toți acei oameni care plecau să vizitze sau să se stabilească în Lumea Nouă, atât de apropiată din câte știa ea și atât de diferită, gândind că această tânără venită peste noapte în ograda lor, oriunde va merge, cât timp va merge, îi va fi mai bine.Feodosia rămăsese în Orașul Morții, peste care stoluri de corbi așteptau cadavrele.Iar hrana avea să vină curând, odată cu prima zăpadă.
Tulburată de visul de mai înainte, Jamila căuta să înțeleagă unele lucruri, căuta să își explice propriile trăiri.Calul în flăcări care necheza era mai viu ca niciodată, acolo în adâncul sufletului său.Cartea vieții rămăsese fără paginile trecutului, acela care abundau în vorbe din vechime, vorbe pe care însă acum nu le mai auzea. Vorbele îmbibate de mar și durere care nu se mai întorc niciodată.
Auzea balansul vaporului, putea simti vibratiile podelei din lemn sub impulsul pasilor celor care nu reusisera sa adoarma.Un domn ca la 40 de ani isi fuma tigarea linistit pe coridor tinand in mana stanga o scrumiera despre care ai fi crezut la o prima vedere ca este suspendata in aer.
Vasul se inclina cand intr-o parte, cand in cealalta, sporind starea de greata produsa de raul de mare.
Jamila simti nevoia sa iasa pe cordior, sprijinindu-se cu mana stanga de usa.Simti pentru cateva clipe cum ramane fara aer.Imagini
Feodosia era din nou acolo...o putea vedea, ochii mari si blanzi ai batranei care o condusese pana in port.
Acum putea auzi valurile care se spargeau cu un zgomot metalic de vapor.Mirosea altfel.Nu isi amintea sa mai fi simtit vreodata cest miros, atat de strain, atat de ciudat si in acelasi timp atat de placut.
Mirosea a frunze putrede si a toamna.
Un tanar statea cu sapca in mana, rezemat cu spatele de un perete al coridorului.Se uita cumva cu pofta la tigarea barbatului care nici macar nu isi intoarse privirea atunci cand tanara se impiedica la 1 metru in fața lui.Bărbatul păru să nu aibă nicio reacție atunci când femeia din fața lui căzută în genunchi, căută să se ridice. Fumul de țigară se ridica drept către tavan unde o muscă pribeagă își căuta stingher un loc prielnic pentru a dormi. Voci de bărbați în vârstă către celălalt capăt al coridorului îi amintiră Jamilei că mai erau destui aceia care nu adormiseră până la acea oră. Poate că aveau rău de mare ca și ea sau poate că nu. Poate jucau cărți sau poate pur și simplu hotărâseră să nu adoarmă deloc. În final, Jamila decise că e mai cu înțelepciune să se resemneze pentru că oricare ar fi fost motivul pentru care acei bărbați erau treji la acea oră târzie din noapte, nu intra în preocupările ei.
Jamila era obisnuită cu ignoranta strainilor si nu i se mai parea ciudat atunci cand in momente neprielnice nimenui nu-i parea sa-i pese cu adevarat.
Ignoranța îi arătase o cale.O cale nouă pe care e nu mai umblase niciodată.Aceea a Lumii celei Noi în care era gata să pașească, acel marasm de umbre deșarte care aveau să îi arate calea către cunoaștere, însă după cum știm, pentru a dobândi cunoaștere, este mereu nevoie de sacrificiu, iar Jamila sacrificase mai mult decât suficient până la acest moment.
Își întoarse capul și observă că Pavliusha dormea încă cu capul sprijinit de tatal sau care atipise si el in primele ore ale diminetii.Unul dintre cei doi batrani sforaia iar din cand in cand vuietul valurilor intrerupea linistea mormantala a coridorului.
Jamila se uita pe fereastra.Era încă noapte iar o lună nouă lumina undeva departe deasupra unui vârtej de umbre, care păreau valuri, dar care nu erau valuri, care pareau munti dar Jamila era prea obosita pentru a se asigura de veridicitatea a ceea ce tocmai vedea.Pentru prima oara in acea noapte nu simti frigul.Isi aminti doar ca e departe de casa si ca nu există cale înapoi. Respiră adânc și căzu din nou pe gânduri.

Undeva în afara compartimentului, valurile începură să se spargă cu o rezonanță metalică de prova ambarcațiunii, dând impresia unor strigăte dintr-o lume demult uitată.

Capitolul XI: Visul

"De unde-şi are raiul -
lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!"

(Lucian Blaga, poet român)


Dar nici nu putu măcar să se odihnească în compartimentul în care se afla de aproape două ore.Pavliusha o privea cu aceeași ură și Jamila putu intui faptul că băiețelul ar fi scuipat-o încă o dată chiar în momentul în care tatăl ar fi ieșit din compartiment să-și facă nevoile.Ochii mari și în același timp nevinovați o ținteau cu pizmă din celălalt capăt al compartimentului, iar la un moment dat avu impresia că toți cei aflați în proximitatea ei aveau să-i reproșeze câte ceva.Nu se simțea precum o martiră de pe la începuturile creștinătății, dar își căuta singură Crucea pe care o pierduse chiar atunci când sângele începuse să curgă.
În imagine îi apăru din nou tânăra Tamara ridicându-și mâinile către cer.Imaginea femeii care cere îndurare și milă de la o judecată aflată mai presus de pătura deasă de nori era înduioșătoare.Dar nu și pentru Jamila.Nu.Ea nu mai putea simți nici ură, nici iubire, nici milă, nici repulsie.Dar stigmatele memoriei sale rămăseseră vii, ori de câte ori închidea ochii reiterând imagini din zilele trcute.
Tamara se afla în genunchi implorând-o pe Maica Durerilor să-i dea înapoi copila pe care o crescuse din fașă.De ce i-a luat-o Dumnezeu?Și unde a dus-o?
Strigătele femeii străpungeau toate culoarele întunecate ale minții Jamilei, minte prin care lumina a refuzat să se mai refugieze, uneori tresărind sub impulsul propriilor orori venite din inconștient.
Deodată se făcu lumină, ziua cea nouă se ridică glorioasă peste ape și învinse moartea.Era bătrână și vedea valurile cum vin cu nesaț către țărmul abrupt.Avea pielea rece, zbârcită, dar sângele cald o făcea să se simtă încă fiica iubită a familiei.Dar nu, ea era bătrână, vedea totul cu ochii minții Feodosiei.Era îmbrătă în alb, iar la ea în curte mirosea a supă de pește, o oală plină cu pești de diverse mărimi, fierbând în spatele curții.Găini și pui ieșiți din ouă de câteva săptămâni îi treceau pe sub picioare bătrânei.Un câine lătra nedumerit la un grup de pescari care mergeau către oraș.Feodosia își aminti că și Vasili al ei venea de la pescuit când era ânăr, dar mai gustoasă era supa de pește pe vremea când îi gătea bărbatului ei, decât acum, când la masă mai venea câte o nepoată sau strănepoată și nelipsite pisici tărcate care își ridicau cozile la fiecare clinchet al polonicului pe suprafața farfuriilor de porțelan.
Cocoșul stătea sus pe gard și cânta slava duhului pământean.Căci Duhul Sfânt nu mai mergea deasupra apelor ca la Începuturi, ci se pogorâse pe Pământ și căuta jertfă.
Și acum îl zărea undeva pe Motea, cu lampa de gaz în mâna stângă și cu un boț de zahăr în cealaltă mână, răsfățând-o pe odrasla sa preaiubită, Polina.Când ea intră în grajd, Polina necheză și ca și când ar vesti imanența unui duh rău, începu să bată din copită, în ochii animalului citindu-se groaza și teama și frica de ceva necurat.Intuind un potențial pericol, Polina îl dărâmă pe Motea care căzu la pământ neînțelegând reacția iepei.Odată cu el, se răsturnă și lampa de gaz,pe cre o ținuse până la acel moment în mână, aprinzând un mănunchi de paie.Curând și cal și stăpân aveau să fie înconjurați de jerbe luminoase de foc, care păreau niște oglinzi incandescente ca niște ferestre deschise către Iad, acolo unde patima și caznele domnesc.
Limbi de foc se cățărau pe pereții din lemn ai grajdului, mistuindu-i bucățică cu bucățică, lăsând în urmă văpaie luminoasă.Iapa, cuprinsă de groază, ca orice ființă în fața morții, invocă mila cerească, nechezând, încercând să rupă frâiele în care era ținută, odată cu ea începând să necheze alte suflete, care împreună cu ea, se luptau să rupă frâiele acestei lumi mârșave.
Dar, o, iată, omul, viul, insul, cum se agață de un fir de viață în necurpinsul haotic al sfârșitului.Dincolo de pereții cuprinși de flăcări ai grajdului nu mai exista Lumea.Era doar lumina.LUMINA despre are îi vorbea Ruslan lui Motea, Lumina cea fără de sfârși care avea să le strălucească lor și care le strălucise lui și tinerei Liuba atunci când se aveau unul pe celălalt în uitatul cătun din provincia khantilor.Cât de vii au fost toate aceste amintiri în tot acest timp și câtă viață prind ele chiar acum în clipa morții celei pământești, căci lung ete Drumul către Lumea celor Drepți.Tot e rămâne în urmă sunt doar lacrimi care se vor spăla în timp, amintiri și cenușă.
Jamila nu putea simți nici durerea cărnii mistuite de flăcări, nici sentimentul nimicniciei, nici groaza, frica animalului și a omului de sfârșit.Motea, bărbatul care îi salvase viața, se stingea acum în fața ei, la câțiva metri de ea, dar iată, nu îl putea vedea pe propriul ei salvator.Focul se întețea între ea și bătrân, o perdea de foc îi arăta calea către o lume la care nu avea acces.Nu acum.
Dar ce cumplit este sfârșitul în flăcări, câtă spaimă și cât chin îi este dat să treacă muritorului, Adamului zilelor celor din urmă, trupului care e țărână.Mirosul de lemn ars intra în lumea celor vii.
Jamila se simți neputincioasă în simțire, nu putea simți milă, nici durere, nu putea înțelege aceste clipe, ultima imagine care îi rămase în minte, fiind ohii mari ai iepei cuprinsă pe jumătate de cercuri luminoase de foc, ultimele nechezături ale fiicei acestui bărbat mutilat de suferință.
Alături de ea, își dădeau duhul frații ei cu care împărțise fân iarna și iarba câmpului, iarba gustoasă și plină de rouă în luna mai.Iar la rândul ei, Polina, în ultimele sale clipe o privea cu aceeași ură cu care o privea...își amintea să o mai fi privit cineva cu atâta dușmănie, da, dar nu își amintea exact ce sau mai exact cine ar fi putut-o privi la fel de repulsiv.Era departe de căldura grajdului care acum era o torță incandescentă care ridica un fum gros ca o trombă de cenușă către cerul nopții.În aer persista miasma putreziciunii, peste care se înălța un stâlp uriaș de cenușă care aducea cu o cale către transcendent, despre care vorbeau gânditorii din vechime.Un drum sigur și drept către Lumea celor Drepți și fără de prhană.
Iar acum știa.
Era într-un compartiment cu niște oameni pe care nu îi cunoștea și cu care nu avea nimic de împrățit, iar în celălalt colț al compartimentului stătea un băiețel care părea s aibă cel mult opt ani, sau poate nouă, care o privea cu pizmă.Iar alături stătea un bărbat roșcovan cu barbă roșie, bine legat, cu trăsături bine conturate dar cu mâini deosebit de fine, semn că era om învățat și nu cunoscuse munca brută, iar acum își ridică privirea din cartea pe care o citea și se uita la ea, dar spre deosebire de băiatul de lângă el, bărbatul o privea cu dorință.
Dar ea n-avea să fie a lui.Nu acum și nu aici.
Peste câteva secunde, Jamila își dădu seama că oamenii pe care îi văzuse înainte să întâlnească din nou privirea piezișă a băiețelului, fuseseră în imaginația ei.Visase.
Soarele era către amiază și la fereastra compartimentului care începuse să fie ușor înclinat ca într-un leagăn de către valuri, un pescăruș cu o jumătate de hamsie apăru.Pasărea ingurgită rapid jumătatea de pește, după care își luă zborul spre soare, alăturându-se unui grup sonor de pescăuși care supravegheau atent întinderea mării.
Jamila simți pentru câteva clipe o liniște nefirească în propriul trup, liniște neașteptată.
Dar iapa încă mai necheza cuprinsă de flăcări, în adâncurile reci ale inconștientului său.

Capitolul X: Departe de tot și de toate

"Quantam seva irae in animae coelestae..."(Câtă ură poate fi în sufletele cerești?)-Illiada

În vremuri de restriște, harul divin se retrage din lume, lăsând în urmă răni și deznădejdi, vise frânte și cenuși, pene de prepeliță și inimi bătânde, inimi asuprite, inimi care au uitat să ceară.Căci Dumnezeul lui Sion este Dumnezeul Mântuirii, Dumnezeul călătoriei și al drumeților pe Calea Vieții, Unul singur care trasează Căile cunoașterii și necunoașterii.

Jamila părea frântă după aproape o noapte întreagă de nesomn și alte ore petrecute pe străzile Orașului.În minte își alunga sigură ispitele, le ținea departeși le împingea ca nu cumva să se apropie de ea.Sufletul ei era strivit de patima grea.Ochii suferinzi ai Nastashenkăi, mama care se tăvălea prin curte în mocirlă, durerea din sufletul femeilor bătrâne, ochii sclipitori ai câinelui din curte.Ochi sfredelitori o urmăreu prin noaptea zilei iar nicicând nu i s-a părut vreodată soarele mai sus decât azi.
Mergând pe unul din culoarele vaporului, simțind balansul și zăngănitul metalic al provei, își dădu seama că vaporul părăsis țărmurile pământului are a umilit-o, pământul vechi care a cerut sânge.Îngrețoșată, își duse mâna la frunte și simți umezeala primelor broboane de transpirație.
Nu îi era cald, dar cu siguranță , îi era rece, simțind sângele răcoritor cum pulsează în vene.Era o chemare înspre viață și delir.
Niciodată nu mai simțise o astfel de răeală în ea ca astăzi.Închi ochii, sprijinindu-se de marginea unei mese din lemn frumos șlefuite și pentru câtve minute i se păru că e iar copil și că vede caii stepei rotindu-și cozile, scuturându-se de țărână în amurg.Era roșu de jur împrejur, animalele nechezau și cereau hrană.Dar ea avea doar doi pești uscați în brațe, era cina pe care avea să o pregătească Tei-Uin și mai apoi, nu erau caii ei.Erau cai sălbatici, duhuri din altă lume.
Deschise ochii și văzu din nou soarele, la fel de depărtat ca și prima dată.Roșu solar și albastru marin.
Se sprijini cu spatele de peretele unei cabine și privi pe fereastra întredeschisă ce dădea spre terasă.Aerul sărat îi invadă încet, încet nările.Un sentiment neplăcut puse stăpânire pe trup și dintr-un motiv anume era sigură că nu va mai servi cina în acea seară.Niciodată nu i-a plăcut sarea și nici aerul sărat.De fapt, era prima dată când vedea area și șacu avea să afle mai târziu sentimentul acesta fetid nu era decât răul de mare, pe care ea, fiica stepei, nu avea de unde să-l cunoască.Strămoșii ei mereu s-au ferit de Marea Răsăritului, întinderea aceea imensă de ape care adăposteau demoni și dragoni din vremuri târzii.
Singurii demoni pe care îi cunoștea de fapt trăiau ascunși în hățișurile propriului său suflet, călăuzind-o pe cărările mendrate ale sorții.

-Tati, tati, pe-aici, aici este cabina!Tati, am găsit cabina!Este aici!striga un băiețel ca de 6-7 ani, cu păr buclat, uleios, negru și pistrui pe nas.Era transpirat și după cum se scurgeau picături de transirație pe față, Jamila intuise că alergase până acum, dintr-un motiv nebănuit, dorind să ocupe un loc în cabina de al cărei perete, ea se rezema cu spatele.
-Pavliușa, așteaptă!Nu te grăbi!O să cazi pe sări și îți vei răni iar genunchiul!striga o voce baritonală de undeva de la cel puțin 4 cabine ma în spate.Ai grijă!
-Tati, tati, am ajuns!țipa băiețandrul tot sărind bezmetic pe podeaua de lemn a culoarului.Acel-"o să cazi"-a ajuns din păcate foarte târziu la urechile copilului, întrucât, în galopul său sturlubatic către niciunde, se împiedică de piciorul Jamilei și căzu la pământ cu fața înainte chiar sub ochii ei.Jamila fu deodată surprinsă de un țipăt sfâșietor care venea de undeva de la picioarele ei.
-AAAAAAAAA!!ĂĂĂĂĂĂ!AAAAA!un zbierăt străpunse culoarul de la un capăt la celălalt.
-Pavliusha, se făcu auzită iar vocea baritonală din spate, apropiinu-se și mai mult.
Pentru câteva minute, Jamila avu impresia că vocea făcuse culoarul să vibreze, simțind reverberații sonore în podeaua de lemn.Se aplecă spre copilul care zbiera cât îl țineau amigdalele, lovind-o cu picoarele câtputea de tare.
-Vaco!zise băiețelul.Jamila îi oferi mâna să se ridice, dar copilul o scuipă cu ură.Jamila simți cum pe obraji se prelinge saliva caldă a băiețelului, iar preț de câteva secunde se simți claustrată într-o lume din care nu știa sigur dacă își dorește să mai iasă.
Saliva caldă îi umezea obrajii și o trezea către o realitate inerentă.Se simțea precum un martir biblic ajun în satul unei nații barbare care-l primise în mijlocul ei cu ură și ocară, darca orice martir, avea să-și dea duhul pentru credința ei.
-Pavliusha!Urmă o palmă peste obraji.Jamila observă cum un bărbat cu puțin peste 30 de ani, bine legat, cu o barbă roșcovană asemeni celei a lui Iov, și îmbrăcat în stilul celor pe care-i văzuse la Curte, tocmai îl lovise pe băiat.
Pavliusha se opri din scâncetul asurzitor.
-Îmi cer scuze, domnișoară, pentru inconvenient, se plecă respectuos băbatul roșcovan.
Jamila observă cum acesta se uită cu dorință la pieptul ei bine definit chiar și pe sub haine.
-Nu face nimic, domnul meu, zise în cele din urmă.Niciodată nu este ușor când ai copii.Mi-aș dori să am cândva un băiețel, zise ea, surâzând.
-Îi vei cere scuze, domnișoarei, Pavliusha!Acum!începu să-l scuture zdravăn, tatăl.
-AAAAAA!începu iar un vaiet prelung, iar în ochii copilului se citea ura nutrită față de femeia care îi oferise mai devreme mâna.AAAAAA!Vacoooooo!Vacoooo!
-Lăsa-ți-l, zise conciliant Jamila.Chiar nu ese nevoie.E doar copil, îmi amintesc că și eu făceam la fel când erm de vârsta lui.
-Cere-i scuze, Pavliusha!strigă din nou tatăl, iar Jamila putu oberva cum barba-i roșcovană îi sălta sub impulsul vocii.
Un ochi plin de dorință se iți iară către sânii ei, dar ea încercă să distragă atenția, prefăcându-se preoupată să care bagajele.Știa că bărbatul din fața ei o dorea, dar nu era cazul ca o scenă de amor rapid să se desfășoare aici, mai ales că era și un copil la mijloc, iar dezgustul era dublat de starea cumpliă provocată de răul de mare.

Jamila deschise ușa cabinei și descoperi că înăuntru mai rau doi bărbați ca la 70 de ani cu pălării din catifea așa cum purtau cei din Oraș.Amândoi se uitară ca la un sen dat către silueta ei, când deschise ușa cabinei, fiind ademeniți de parfumul de mosc care încă persista în pielea-i transpirată.Jamila privi drept înainte ca și când bărbații nici nu ar fi existat și păși în cabină cu aerul femeii cu care era o întreagă luptă de principii pentrua intra în vorbă.Se simți privită și un sentiment de abolută satisfacție își făcu simțită prezența la ea-n suflet.
În spate, Pavliusha împreună cu tatăl, o urmă îndeaproape, băiatul încă ștergându-și lacrimile de pe fața-i îmbujorată, iar tatăl tocmai simțindu-și membrul întărit, excitat fiind de coapsele distisei domnișoare pe care avea onoarea să o urmeze.