Capitolul XII-Spre Lumea cea Nouă

Vorbele din bătrâni sunt cele care dau glas trecutului și-i lasă prezentului alegerea de a învăța și de a se forma conform datinilor.
Vorbele din vechime sunt cele care mereu vor împunge civilizațiile prezentului, ele vor avea greutatea imensă purtată de titani de la Începuturi, greutatea Lumii întregi...o lume de ofuri, de vaiete și deznădejdi peste care toamna așterne bruma.
În satul în care crescuse, pe vremea în care era doar o copilă, era un vraci care mereu le spunea sătenilor că Legile Cerului vorbesc despre Timp iar ele se schimbă conform unor judecăți ce depășesc știința omului de rând.Conform acelor judecăți superioare, avea să cadă ploaia dincolo de Altai, orezul avea să încolțească în văi iar peștii aveau să revină în lacurile de acum două primăveri hrănind deopotrivă guri de copii și guri de bătrâni.Nu era foamete și nu era nicicum amar.
Viața își avea rostul ei, tihna și monotonia își dădeau de multe ori mâna într-un marasm al continuității pe baza căreia orice comunitate s-a format de-a lungul vremurilor.
Copiii cântau seara în cor și de multe ori Mama era cea care aduna bucățile de lut de pe jos atunci când mezinul sau mezina spărgea câte un bol.
Jamila nu avea frați sau surori dar își amintea că tatăl ei o bătuse atunci când spărsese un bol de lut în care bunica ei mânca orez de obicei.Plânsese vreme de câteva ore în colțul mesei de lemn,cu obrajii înroșiți și calzi, gândind că nu a fost drept.De ce Ea?De ce a fost plesnită peste față?De ce bătuse cu bolul de lut în masă preț de atâtea minute?Mama nu avea să o bată.Niciodată.
Avea să înțeleagă pe parcursul propriei călătorii prin viață că multe dintre întrebări, rămân fără răspuns.Acum simțea același lucru, era părăsită de cei dragi, departe de Lumea în care se formase, Lumea pe care o îmbrățișase din momentul în care aerul fetid îi străpunse plămânii, în același moment în care părăsise pântecele mamei.Simța izolarea, plecarea către depărtările despre care mulți dinte semenii ei nici măcar nu auziseră.
Vorbele din bătrâni încetau să mai ajungă la inima ei.Aveau să se macine și să se sfărâme precum cioburile bolului de lut pe care copilul din Ea le împrăștiase pe jos.Jocul se încheiase.


*


Pavliusha dormea într-un colț rezemat cu capul de tatăl său, în timp ce unul din cei doi bătrâni din față încă o țintea cu un ochi deshis drept în față.Câteva minute mai târziu, Jamila își dădu seama că bătrânul dormea dar că pleoapa ochiului drept nu mai avea flexibilitate.
Încotro mergea?Care era destinația acestui vapor?Câte zile aveau să meargă și cât de departe era Lumea cea Nouă?Ce avea să o ștepte acolo, pe malul celălalt, la capătul mării?
Imaginea Nastașenkăi îi apăru din nou în fața ochilor, copilul cu privirea pierdută, cu buzele arse încercând să se agațe de un fir de viață, Motea cu capul plecat în podea, icoana Maicii Durerilor pe masă..candela aprinsă veghea Drumul sufletului către lumea morților.Tamara părea să fi părăsit această lume, prăbușită la pământ. poi, Feodosia...nu îi spusese
încotro avea să meargă și de ce.Bătrâna se uita încă la vaporul care părăsea portul, la toți acei oameni care plecau să vizitze sau să se stabilească în Lumea Nouă, atât de apropiată din câte știa ea și atât de diferită, gândind că această tânără venită peste noapte în ograda lor, oriunde va merge, cât timp va merge, îi va fi mai bine.Feodosia rămăsese în Orașul Morții, peste care stoluri de corbi așteptau cadavrele.Iar hrana avea să vină curând, odată cu prima zăpadă.
Tulburată de visul de mai înainte, Jamila căuta să înțeleagă unele lucruri, căuta să își explice propriile trăiri.Calul în flăcări care necheza era mai viu ca niciodată, acolo în adâncul sufletului său.Cartea vieții rămăsese fără paginile trecutului, acela care abundau în vorbe din vechime, vorbe pe care însă acum nu le mai auzea. Vorbele îmbibate de mar și durere care nu se mai întorc niciodată.
Auzea balansul vaporului, putea simti vibratiile podelei din lemn sub impulsul pasilor celor care nu reusisera sa adoarma.Un domn ca la 40 de ani isi fuma tigarea linistit pe coridor tinand in mana stanga o scrumiera despre care ai fi crezut la o prima vedere ca este suspendata in aer.
Vasul se inclina cand intr-o parte, cand in cealalta, sporind starea de greata produsa de raul de mare.
Jamila simti nevoia sa iasa pe cordior, sprijinindu-se cu mana stanga de usa.Simti pentru cateva clipe cum ramane fara aer.Imagini
Feodosia era din nou acolo...o putea vedea, ochii mari si blanzi ai batranei care o condusese pana in port.
Acum putea auzi valurile care se spargeau cu un zgomot metalic de vapor.Mirosea altfel.Nu isi amintea sa mai fi simtit vreodata cest miros, atat de strain, atat de ciudat si in acelasi timp atat de placut.
Mirosea a frunze putrede si a toamna.
Un tanar statea cu sapca in mana, rezemat cu spatele de un perete al coridorului.Se uita cumva cu pofta la tigarea barbatului care nici macar nu isi intoarse privirea atunci cand tanara se impiedica la 1 metru in fața lui.Bărbatul păru să nu aibă nicio reacție atunci când femeia din fața lui căzută în genunchi, căută să se ridice. Fumul de țigară se ridica drept către tavan unde o muscă pribeagă își căuta stingher un loc prielnic pentru a dormi. Voci de bărbați în vârstă către celălalt capăt al coridorului îi amintiră Jamilei că mai erau destui aceia care nu adormiseră până la acea oră. Poate că aveau rău de mare ca și ea sau poate că nu. Poate jucau cărți sau poate pur și simplu hotărâseră să nu adoarmă deloc. În final, Jamila decise că e mai cu înțelepciune să se resemneze pentru că oricare ar fi fost motivul pentru care acei bărbați erau treji la acea oră târzie din noapte, nu intra în preocupările ei.
Jamila era obisnuită cu ignoranta strainilor si nu i se mai parea ciudat atunci cand in momente neprielnice nimenui nu-i parea sa-i pese cu adevarat.
Ignoranța îi arătase o cale.O cale nouă pe care e nu mai umblase niciodată.Aceea a Lumii celei Noi în care era gata să pașească, acel marasm de umbre deșarte care aveau să îi arate calea către cunoaștere, însă după cum știm, pentru a dobândi cunoaștere, este mereu nevoie de sacrificiu, iar Jamila sacrificase mai mult decât suficient până la acest moment.
Își întoarse capul și observă că Pavliusha dormea încă cu capul sprijinit de tatal sau care atipise si el in primele ore ale diminetii.Unul dintre cei doi batrani sforaia iar din cand in cand vuietul valurilor intrerupea linistea mormantala a coridorului.
Jamila se uita pe fereastra.Era încă noapte iar o lună nouă lumina undeva departe deasupra unui vârtej de umbre, care păreau valuri, dar care nu erau valuri, care pareau munti dar Jamila era prea obosita pentru a se asigura de veridicitatea a ceea ce tocmai vedea.Pentru prima oara in acea noapte nu simti frigul.Isi aminti doar ca e departe de casa si ca nu există cale înapoi. Respiră adânc și căzu din nou pe gânduri.

Undeva în afara compartimentului, valurile începură să se spargă cu o rezonanță metalică de prova ambarcațiunii, dând impresia unor strigăte dintr-o lume demult uitată.