Capitolul XI: Visul

"De unde-şi are raiul -
lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!"

(Lucian Blaga, poet român)


Dar nici nu putu măcar să se odihnească în compartimentul în care se afla de aproape două ore.Pavliusha o privea cu aceeași ură și Jamila putu intui faptul că băiețelul ar fi scuipat-o încă o dată chiar în momentul în care tatăl ar fi ieșit din compartiment să-și facă nevoile.Ochii mari și în același timp nevinovați o ținteau cu pizmă din celălalt capăt al compartimentului, iar la un moment dat avu impresia că toți cei aflați în proximitatea ei aveau să-i reproșeze câte ceva.Nu se simțea precum o martiră de pe la începuturile creștinătății, dar își căuta singură Crucea pe care o pierduse chiar atunci când sângele începuse să curgă.
În imagine îi apăru din nou tânăra Tamara ridicându-și mâinile către cer.Imaginea femeii care cere îndurare și milă de la o judecată aflată mai presus de pătura deasă de nori era înduioșătoare.Dar nu și pentru Jamila.Nu.Ea nu mai putea simți nici ură, nici iubire, nici milă, nici repulsie.Dar stigmatele memoriei sale rămăseseră vii, ori de câte ori închidea ochii reiterând imagini din zilele trcute.
Tamara se afla în genunchi implorând-o pe Maica Durerilor să-i dea înapoi copila pe care o crescuse din fașă.De ce i-a luat-o Dumnezeu?Și unde a dus-o?
Strigătele femeii străpungeau toate culoarele întunecate ale minții Jamilei, minte prin care lumina a refuzat să se mai refugieze, uneori tresărind sub impulsul propriilor orori venite din inconștient.
Deodată se făcu lumină, ziua cea nouă se ridică glorioasă peste ape și învinse moartea.Era bătrână și vedea valurile cum vin cu nesaț către țărmul abrupt.Avea pielea rece, zbârcită, dar sângele cald o făcea să se simtă încă fiica iubită a familiei.Dar nu, ea era bătrână, vedea totul cu ochii minții Feodosiei.Era îmbrătă în alb, iar la ea în curte mirosea a supă de pește, o oală plină cu pești de diverse mărimi, fierbând în spatele curții.Găini și pui ieșiți din ouă de câteva săptămâni îi treceau pe sub picioare bătrânei.Un câine lătra nedumerit la un grup de pescari care mergeau către oraș.Feodosia își aminti că și Vasili al ei venea de la pescuit când era ânăr, dar mai gustoasă era supa de pește pe vremea când îi gătea bărbatului ei, decât acum, când la masă mai venea câte o nepoată sau strănepoată și nelipsite pisici tărcate care își ridicau cozile la fiecare clinchet al polonicului pe suprafața farfuriilor de porțelan.
Cocoșul stătea sus pe gard și cânta slava duhului pământean.Căci Duhul Sfânt nu mai mergea deasupra apelor ca la Începuturi, ci se pogorâse pe Pământ și căuta jertfă.
Și acum îl zărea undeva pe Motea, cu lampa de gaz în mâna stângă și cu un boț de zahăr în cealaltă mână, răsfățând-o pe odrasla sa preaiubită, Polina.Când ea intră în grajd, Polina necheză și ca și când ar vesti imanența unui duh rău, începu să bată din copită, în ochii animalului citindu-se groaza și teama și frica de ceva necurat.Intuind un potențial pericol, Polina îl dărâmă pe Motea care căzu la pământ neînțelegând reacția iepei.Odată cu el, se răsturnă și lampa de gaz,pe cre o ținuse până la acel moment în mână, aprinzând un mănunchi de paie.Curând și cal și stăpân aveau să fie înconjurați de jerbe luminoase de foc, care păreau niște oglinzi incandescente ca niște ferestre deschise către Iad, acolo unde patima și caznele domnesc.
Limbi de foc se cățărau pe pereții din lemn ai grajdului, mistuindu-i bucățică cu bucățică, lăsând în urmă văpaie luminoasă.Iapa, cuprinsă de groază, ca orice ființă în fața morții, invocă mila cerească, nechezând, încercând să rupă frâiele în care era ținută, odată cu ea începând să necheze alte suflete, care împreună cu ea, se luptau să rupă frâiele acestei lumi mârșave.
Dar, o, iată, omul, viul, insul, cum se agață de un fir de viață în necurpinsul haotic al sfârșitului.Dincolo de pereții cuprinși de flăcări ai grajdului nu mai exista Lumea.Era doar lumina.LUMINA despre are îi vorbea Ruslan lui Motea, Lumina cea fără de sfârși care avea să le strălucească lor și care le strălucise lui și tinerei Liuba atunci când se aveau unul pe celălalt în uitatul cătun din provincia khantilor.Cât de vii au fost toate aceste amintiri în tot acest timp și câtă viață prind ele chiar acum în clipa morții celei pământești, căci lung ete Drumul către Lumea celor Drepți.Tot e rămâne în urmă sunt doar lacrimi care se vor spăla în timp, amintiri și cenușă.
Jamila nu putea simți nici durerea cărnii mistuite de flăcări, nici sentimentul nimicniciei, nici groaza, frica animalului și a omului de sfârșit.Motea, bărbatul care îi salvase viața, se stingea acum în fața ei, la câțiva metri de ea, dar iată, nu îl putea vedea pe propriul ei salvator.Focul se întețea între ea și bătrân, o perdea de foc îi arăta calea către o lume la care nu avea acces.Nu acum.
Dar ce cumplit este sfârșitul în flăcări, câtă spaimă și cât chin îi este dat să treacă muritorului, Adamului zilelor celor din urmă, trupului care e țărână.Mirosul de lemn ars intra în lumea celor vii.
Jamila se simți neputincioasă în simțire, nu putea simți milă, nici durere, nu putea înțelege aceste clipe, ultima imagine care îi rămase în minte, fiind ohii mari ai iepei cuprinsă pe jumătate de cercuri luminoase de foc, ultimele nechezături ale fiicei acestui bărbat mutilat de suferință.
Alături de ea, își dădeau duhul frații ei cu care împărțise fân iarna și iarba câmpului, iarba gustoasă și plină de rouă în luna mai.Iar la rândul ei, Polina, în ultimele sale clipe o privea cu aceeași ură cu care o privea...își amintea să o mai fi privit cineva cu atâta dușmănie, da, dar nu își amintea exact ce sau mai exact cine ar fi putut-o privi la fel de repulsiv.Era departe de căldura grajdului care acum era o torță incandescentă care ridica un fum gros ca o trombă de cenușă către cerul nopții.În aer persista miasma putreziciunii, peste care se înălța un stâlp uriaș de cenușă care aducea cu o cale către transcendent, despre care vorbeau gânditorii din vechime.Un drum sigur și drept către Lumea celor Drepți și fără de prhană.
Iar acum știa.
Era într-un compartiment cu niște oameni pe care nu îi cunoștea și cu care nu avea nimic de împrățit, iar în celălalt colț al compartimentului stătea un băiețel care părea s aibă cel mult opt ani, sau poate nouă, care o privea cu pizmă.Iar alături stătea un bărbat roșcovan cu barbă roșie, bine legat, cu trăsături bine conturate dar cu mâini deosebit de fine, semn că era om învățat și nu cunoscuse munca brută, iar acum își ridică privirea din cartea pe care o citea și se uita la ea, dar spre deosebire de băiatul de lângă el, bărbatul o privea cu dorință.
Dar ea n-avea să fie a lui.Nu acum și nu aici.
Peste câteva secunde, Jamila își dădu seama că oamenii pe care îi văzuse înainte să întâlnească din nou privirea piezișă a băiețelului, fuseseră în imaginația ei.Visase.
Soarele era către amiază și la fereastra compartimentului care începuse să fie ușor înclinat ca într-un leagăn de către valuri, un pescăruș cu o jumătate de hamsie apăru.Pasărea ingurgită rapid jumătatea de pește, după care își luă zborul spre soare, alăturându-se unui grup sonor de pescăuși care supravegheau atent întinderea mării.
Jamila simți pentru câteva clipe o liniște nefirească în propriul trup, liniște neașteptată.
Dar iapa încă mai necheza cuprinsă de flăcări, în adâncurile reci ale inconștientului său.