Capitolul XIII-"Cât de departe ești dispusă să mergi?."

"-Would you tell me which way I ought to go from here? asked Alice.
-That depends a good deal on where you want to get to, said the Cat.
-I don't much care where, said Alice.
-Then it doesn't matter which way you go, said the Cat.
-So long as I get SOMEWHERE, Alice added as an explanation.
-Oh, you're sure to do that, said the Cat, `if you only walk long enough.
-What sort of people live about here? said Alice.
-In THAT direction, the Cat said, waving its right paw round, lives a Hatter: and in THAT direction, waving the other paw, lives a March Hare. Visit either you like: they're both mad."
(Alice's Adventures in Wonderland, Lewis Carroll)

Era prima noapte pe mare, prima noapte în care era departe de tot ce cunoștea, neștiind încotro avea să se îndrepte și nici cum va putea răzbi într-o lume străină.
Liniștea nopții era uneori străpunsă de sunetul metalic al izbirii valurilor de prova ambarcațiunii iar când și când de undeva din spatele coridorului se auzea câte un lătrat de câine. După sunetul scos de animal, Jamila gândi că trebuie să fie un câine de talie mică, precum cei ai domnișoarelor de salon de la Curte, acei câini zvăpăiați care îți săreau în față cu labele lor veșnic murdare de țărână și care uneori te putea mușca dacă nu le ofereai atenția cuvenită.
Își amintea că acum câteva săptămâni, Gloria, cățeaua Annei sărise fix pe volanele rochiei ei și începuse să tragă cu colții de ele ca și când ar fi fost tegumentul unor cârnați siberieni. Dacă Anna nu ar fi venit mai repede să ia câinele în brațe și să-l dojenească, rochia Jamilei ar fi fost compromisă.Chiar și când a fost luată în brațe, Gloria cu privirea ei de vulpe se uita încă la volanele femeii cu ochii oblici din fața-i, mârâind ușor, destul cât să o amenințe pe Jamila și îndeajuns de șiret încât să nu își supere stăpâna.
Dar lătratul câinelui din spatele coridorului era oarecum diferit de cel al Gloriei pe care ea îl cunoștea, era mai apăsat și cumva intermitent."Nici animalelor nu le place mersul pe mare, se pare", gândi Jamila.
După câteva momente, glasul răgușit al unei femei-despre care Jamila intui că trebuie să fie grasă și roșcovană-se auzi din aceeași parte a coridorului:

-Gossia, termină!Gossia!*lătrături de această dată mai descurajate* Gossia!Liniște!Oamenii dorm la ora asta!Nu mă face de rușine!Taci, Gossia!Taci!
Vocea stăpânei se pare că a avut un efect eașteptat asupra cățelului întrucât acesta tăcu preț de câteva ceasuri, probabil căutând singur să se mintă că nu aude sunetul metalic al valurilor.

Jamila înaintă câțiva pași pe coridor, auzind podeaua de lemn trosnind sub greutatea pantofilor ei.Părea veche și în ciuda trecerii anilor părea să nu-și fi pierdut luciul stacojiu pe care-l aveau unele podele ale Conacului Bivertin. Își aminti cum acum nu multă vreme în urmă își petrecea nopțile pe malul lacului, împreună cu acele domnișoare de salon care nu cunoșteau cumpăt și nici nu păreau să fi ținut cont vreodată de norme morale sau de orice alt tip de legi nescrise.
Era o lume liberă, agitată, convulsivă, la care dăduse cu piciorul nu pentru că își dorise, ci pentru că se lăsase dusă de val, acel val anevoios despre care mereu pomeneau bătrânii din satul în care crescuse...acel val care te poate arunca în adâncuri, în care îți poate fi furat sufletul iar apoi când ești aruncat pe uscat, poți umbla pe pământ zile și nopți, ca un nefericit fără suflet, fiind despărțit pentru totdeauna de ceea ce cândva, într-un ev îndepărtat, trupul alesese să numescă "suflet".

Jamila se întrebă atunci ce mai rămăsese din sufletul ei viu. Focul vieții sale se stinsese acum nu mult timp, când doar o copilă fiind, fusese luată de lângă cei dragi, în acea după-amiază...fără ca măcar să se fi așteptat, fără ca să fi cerut vreodată asta. Dar istoria nu iartă. În lumea nouă iertarea este aproape de neînțeles, iar orice rațiune care ar favoriza iertarea, era o rațiune moartă. La fel de moartă ca Nastashenka, fetița cu buzele arse de febra cea din urmă din Mahalaua Pescarilor.

Jamilei i se strecură o lacrimă în colțul ochiului drept.Privi pe geam și nu putu distinge decât un infinit negru in care ieșeau când și când șerpi albi făcuți parcă di aburi, care deseori își mușcau cozile într-un ritm alert, ca apoi să dispară în infinitul obscur. Părea că acel infinit de un negru intens putea înghiți o viață de om pe nerăsuflate și o putea adulmeca lacom întocmai ca un lup la pândă care simțea de la câțiva kilometri buni mirosul sângelui cald.
Jamilei nu îi plăcea marea.Nu își amintea vreo clipă din scurta ei viață în care să își fi dorit cu patimă să locuiască în apropierea mării. Bătrânii satului povesteau mereu despre monștrii care sălășluiau în Marea Galbenă și care te puteau înghiți numai decât. Mai auzise ea în timpul scurtei șederi la Conacul Bivertin despre un monstru creștin care l-ar fi înghițit pe un zeu al creștinilor cu numele Ioșca sau Ioan sau Iosif sau Iona.Nu își mai amintea exact, dar ceea ce își putea aduce aminte era faptul că acest Io...și nu mai știu cum propovăduise Cuvântul zeului suprem al creștinilor în cetatea Ninive.Nu avea nici cea mai vagă idee unde ar fi putut fi situată acea cetate despre care auzise în acea legendă creștină. Ecaterina îi spusese că însăși Țarina îi povestise despre acest monstru când era doar o copilă.
Un alt lucru pe care Jamila nu îl putea înțelege era acea încărcătură de zei pe care creștinii o aveau în templele lor numite biserici.Cum oare puteau ei reține atâția zei și mai ales cum de aveau timp să-i serbeze pe toți așa cum era scris în calendar?



*

După jumătate de ceas în care nu făcuse decât să își răspundă propriilor întrebări care se înmulțeau cu cât sedepărta și mai mult de lumea pe care o știa, Jamila observă că majoritatea celor din compartiment adormiseră, unii sforăiau deja, alții erau picați într-un somn adânc, cel mai probabil fără vise așa cum era tatăl lui Pavliușa și deși nu avea cum să constate, stăpâna deloc grasă al lui Gossia. Doi ochi sticloși se iviră în întunecimea coridorului.Păreau ca două lămpi cu gaz aprinse în toiul unei vijelii.Gossia privea atent, cu botul pe labe din ușa ușor întredeschisă a compartimentului în care stăpâna sa dormea rezemată cu capul de o călugăriță franciscană pe al cărei piept sălta un crucifix din lemn ori de câte ori expira aerul din plămâni. În fața lor dormea o mamă cu trei copii, unul din ei cu capul în poala rochiei. Lângă aceștia, un cuplu tânăr, aproape de vârsta Jamilei dormeau cu gurile întredeschise, cu mâinile împreunate, din gura tinerei începând să se prelingă un strat subțire de salivă.

Jamila descoperi că nici la trei pași în fața ei stătea încă în picioare bărbatul care până nu demult își fuma țigarea liniștit.Era înalt și purta un costum asemeni acelor bărbați pe care îi puteai vedea sâmbăta după amiaza prin centrul Orașului.
Se părea că o privise îndelung din colțul său parțial luminat de o lampă cu gaz aflată în compartimentul în fața căruia el stătea.Preț de câteva secunde, Jamila se întrebă de cât timp o privea băbatul din fața ei și ce anume ar fi vrut de la ea în toiul nopții pe un vas despre care ea nu avea nici cea mai bagă idee încotro se îndrepta.Era o străină la urma urmelor.Iar el nu o cunoștea. Începu să respire regulat de-abia după ce el își arătă fața mai clar la lumina difuză aruncată de lampa din compartimentul în fața cărora se aflau acum.Jamila distinse un nas mic, ochii verzi mici, oasele feței foarte bine conturate, urechile ascuțite și ciocul rotunjit pe care îl mai tăiase se pare acum nu multă vreme.Era un bărbat îngrijit după câte putea vedea în lumina aceea slabă, dar care o privise până acum fără să o atenționeze măcar.Jamila nu era sigură dacă era înțelept să intre în vorbă cu acest om despre care nici măcar nu ști ce limbă vorbește și de unde vine.Nici încotro se îndreaptă.Dar oare ea șria unde va ajunge?Jamila cu privirea-i confuză, începu să se uite din nou pe geam la întunecimea aceea infinită din care șerpi construiți din abur își mușcau cozile subțiri ca mai apoi să piară în haosul din care apăruseră.

-Somnul vine greu la aceste ceasuri târzii în noapte, o voce baritonală care aducea a cea a lui Daniar făcu să răsune preț de câteva secunde podeaua stacojie a coridorului.

Jamila ezită preț de câteva secunde după care își luă privirea de la geam, ignorând șerpii nopții, țintind-o către acei ochi mici și verz care o priviseră fără să o atenționeze.Bărbatul vorbea rusă.

-Se pare că da, zise nesigur Jamila într-o rusă nu tocmai corectă din punct de vedere gramatical, trădând un accent exotic pe care adesea asiaticii îl au atunci când vorbesc într-o limbă, alta decât cea maternă.
-Andrei Kuzmin, se prezentă bărbatul, înclinându-și puțin capul către ea în semn de respect.
-Jamila, răspunse ea scurt.
-Aveți trăsături orientale bag seamă, continuă bărbatul.Trebuie să spun că sunteți prima străină cu care am onoarea de a vorbi în rusă.Unde ați învățat limba rusă, dacă nu sunt indiscret?

Jamila nu știu ce să răspundă pentru câteva secunde, după care inventă o replică care nu trăda tocmai adevărul.

-Sunt din Mongolia, dintr-un sat din apropierea Siberiei.Tatăl meu era mereu plecat în satele siberiene să ducă pește celor de acolo.Uneori îl însoțeam împreună cu mama mea.Așa am început să învăț rusă câte puțin.
-Impresionant, zise bărbatul, arătând un zâmbet care se vroia sincer.Jamilei îi plăcu modul cum acest necunoscut îi vorbea.Avea sentimentul că îl cunoștea de-o viață, dar în același timp ceva în interior îi spunea că sunt multe alte lucruri care îi despart.
-Aveți idee...
-Andrei, te rog.Nu are rost să îmi zici dumneavoastră.Pari apropiată de vârsta mea, continuând cu un alt zâmbet de această dată mai larg.
-Ai idee cât timp va trece până când vom ajunge...Jamila încercă să se gândească unde vroia să ajungă, sau mai bine zise unde avea să ajungă acest vapor, dacă avea să ajungă vreodată către o destinație. Incertitudinea și teama de necunoscut începură să se citească pe chipul ei, atunci când Andrei observă că mâinile începuseră să îi tremure, deși femeia din fața lui în mod evident încerca să țină sub control emoțiile.
-Mai avem cinci ore, zise Andrei punându-i mâna pe umărul cald.Simți atunci o zvâcnire a mușchilor ei, semn că tensiunea se acumula undeva în interior.
-Dimineață unde vom ajunge mai exact, își ridică din nou privirea această străină cu aer diafan, exotic, pe care avusese norocul să o întâlnească în toiul nopții.Privirea ei trăda neîncredere și cerea sprijin precum un spic de grâu cere apă în toiul verii.
-Mergem către Gdansk, cel mai mare port al Poloniei.Este distanță considerabilă între locul spre care ne îndreptăm și țara dumneavoastră, o asigură Andrei, de această dată încercând să o tragă mai aproape de el.
Jamila nu opuse rezistență.Îi făcea plăcere discuția cu acest om și deși nu îl cunoștea prea bine, avea sentimentul că este un om bun.
Cândești departe de pământul în care te-ai născut, orice vorbă bună trădează un spirit bun, îngăduitor.

-Dacă nu sunt indiscret, îmi poți spune cât de departe ești dispusă să mergi, întrebă Andrei, fiind de-a dreptul surprins de curajul acestei tinere de a pleca prin lume.Nu era lucru ușor și cu atât mai rar la o fată de vârsta ei.
-Voi merge atât cât mă vor purta pașii, zise ea, pregătindu-se să fie întrebată de ce anume era atât de determinată să meargă prin lume o distanță considerabilă.Ce căuta?De ce părăsise pământul în care se născuse?Pe cine cunoștea în Noua Lume se se îndrepta?Câteștia despre aceste pământuri?

Însă Andrei nu o întrebă nimic.
Își menținu privirea către ea pentru câteva minute, timp în care doar valurile se puteau auzi izbind sălbatic ambarcațiunea, noi șerpi mușcându-se în acel dans reciproc pe care îl executau la suprafața acelui infinit obscur.
-Polonia...repetă ea fără să își dea seama că nu mai auzise niciodată de această țară și cu atât mai puțin de numele portului în care aveau să ajungă dimineață.Va merge atât tmp cât o vor purta pașii, întocmai cum înr-adevăr îi spusese lui Andrei.Va merge departe, acolo unde numai cei încercați de viață ajung.
Oare cât de departe era acest oras Gdanks față de Orașul pe care îl părăsise de cu seară, față de Mahalaua Pescarilor și mai cu prisos față de acel port unde Parascheeva își luase adio de la ea cu ochii pironiți în lumina apusului.
-Exact, Polonia...acolo vom ajunge în această dimineață.Jamila simți deodată buzele reci ale bărbatului care o trăsese către el, cum îi netezesc fruntea pe care începuseră să se adune broboane calde de transpirație.Andrei o sărută pe frunte, așa cum își amintea ea că tatăl ei obișnuia uneori să o sărute atunci cân ea era doar o fetiță.Da, cândva într-o epocă bogată, ea fusese o fetiță...fusese și ea copil cândva.Iar tatăl ei o săruta pe frunte înainte să plece către muncile câmpului.

Andrei îi petrecu mâna pe spatele cald, dar în același moment, Jamila se retrase, considerând că deja acel sărut pe frunte fusese de ajuns.

-Trebuie să dorm, zise ea îmbujorată, căutând cumva să se scuze.Îl privi în ochi.

Bărbatul o privi la rându-i îngăduitor, dezlipindu-și mâna de pe umărul ei care încetase să mai zvâcnească.

-Ne vedem dimineață, Jamila.Sper că nu am uitat numele, am spus corect așa-i?
-Ai zis corect.Jamila. Andrei distinse un amestec de dorință și frică în ochii tinerei asiatice pe care avea onoarea de a o cunoaște în această siuație nu tocmai propice flirtului.
-Pe mâine dimineață, zise el, înclinându-se din nou către ea, încercând să-i tragă mâna spre a o săruta, dar ea nu acceptă.Făcu un pas mai în spate, podeaua stacojie trosnind încet sub greutatea pașilor săi.
-O să vin la ușa compartimentului să te trezesc cu câteva minute bune înainte de a ajunge în port.Noapte bună, domnișoară!Mi-a făcut plăcere să te cunosc.Oservă atunci cum mâinile femeii din fața lui începuseră să tremure, deși o voință lăuntrică încerca din răsputeri să țină sub control emoția.
-Asemeni, zise ea și întoarse spatele repede trântind ușa compartimentului în care Pavliușa dormea cu capul pe pieptul tatălui său, uitând de pizma trecătoare pe care i-o purtase preț de câtev ceasuri.
Andrei se întoare către compartimentul său, dar înainte de a intra, mai fumă o țigare de foi după care stinse lampa de gaz din compartiment. Femeia pe care de-abia o cunoscuse, era o femeie frumoasă, dar nu era nicidecum asemeni celora pe care le găseai vinerea după-amiaza prin Mahalua Pescarilor cu care îți putea satisface poftele.

Jamila gândi că cel mai înțelept ar fi fost să adoarmă în liniștea compartimentului ei, întrerupt doar de sforăielile băiețelului in fața ei sau a celor doi bâtrâni din față care erau adormiți de ceva ceasuri.

Întunericul se coborî din nou peste tot, împresurând coridorul și înghițind repede întocmai precum monstrul acela din mitul creștin toată suflarea de pe vapor, femei și bărbați deopotrivă.
Liniștea zorilor se coborî din întuneric, înainte ca pimele raze ale soarelui să brăzdeze orizontul.
Șuieratul prelung al vasului se pierdu în zarea din miazăzi, către Lumea Nouă la care în această epocă frământată de orgolii, puțini puteau visa.