Capitolul XIV-Gdansk

Primele raze ale soarelui se ridicau peste tot cuprinsul marii, imbratisand in lumina lor difuza ultimele ramasite ale noptii.Jamila inca nu se trezise, in ciuda faptului ca Pavliusa se ridicase de pe canapea de cel putin un sfert de ora, inghesuindu-se catre celalat capat al coridorului impreuna cu alti pasageri printre care si stapana Gossiei care scotea un marait amenintator catre celelalte persoane pe care le putea vedea din bratele stapanei. La celalalt capat al coridorlui, un alt grup de aproximativ treizeci de oameni se inghseuiau catre cealalta iesire, desi vaporul inca nu acostase la tarm.Cu totii puteau vedea orasul acesta nou, cu locuintele lui rasfirate ici si colo, cu verdele padurii care imprejura periferiile. Puteau zari undeva in centrul orasului cum se inalta catre cerul inca innorat turnul unei biserici care prin arhitectura lui le spunea celor de pe vas ca "Aici sunteti in Pomerania.Continuati-va drumul mai departe". Gdansk, prin natura lui un simplu port la Marea Baltica, nu era acel tip de oras care iti ura "Bun venit si sedere placuta", insa te indemna sa iti continui drumul catre niciunde. Asta facuse de zeci si zeci de ani, indemnand cei care poposeau fie si pentru cateva luni de zile sa isi continuie drumul si sa nu priveasca inapoi. Orasul era ca un parinte care stia ca va veni si vremea cand ca ai sai copii vor trebui sa plece de acasa. Uneori ei se vor intoarce alteori nu. Pe strazi, locuitorii Gdanskului se grabeau catre port sa preia marfa adusa de dimineata de catre diverse vapoare. Se parea ca toata populatia orasului isi manifesta activitatea in zona portului. "Pare destul de plictistor sa traiesti intr-un astfel de oras in care toti oamenii merg zi de zi in port de parca l-ar intalni in fiece zi pe Dumnezeu", gandi stapana Gossiei, care trebuia sa mearga in Germania pentru a isi vizita sora pe care nu o mai vazuse din iulie 1916, atunci cand parasise pentru totdeauna Rusia. "In Petersburg sunt atatea de facut, sunt parcuri, sunt biserici, sunt spectacole de teatru si de opera, sunt adunari la care toti putem lua parte...eh, cred ca imi va fi dor de toti cei de acolo, cu siguranta si lor le va fi dor de mine, nu-i asa Gossia?", gandi femeia scarpinand blana roscovana a cainelui. Soarele se ridicase demult deasupra orasului evidentiind acoperisurile caselor si strazile pietruite. Tatal lui Pavliusa isi lua fiul de mana tinandu-l strans, dojenindu-l ca se pierdu-se in masa compacta de suflete care asteptau sa coboare mai repede. Cineva ar fi putut spune cu mana pe inima ca toti ce adunati acolo in acel capat al coridorului semanau cu niste naluci pierdute din negura vremii. Nici ei nu stiau ce anume asteptau sau de ce anume simteau nevoia de a parasi vaporul. Un fluierat strident strapunse murmurul multimii si usa principala se deschise cu un zgomot metalic, de fier ruginit de intemperii. Mirosul marin imbibat de alge verzi se imprastie in cateva secunde printre capetele intoarse catre usa. O tanara de 15 ani cu par roscovan pe numele ei Agnieszka, se sprijini de umarul fratelui ei simtind ca isi pierde controlul, in cele din urma vomitand pe podeaua de lemn a coridorului spre dezgustul lui Pavliusa si altor catorva pasageri care isi intoarsera brusc privirea catre fereastra. La urma urmelor, Jamila nu era singura care acuza rau de mare. Iar Agnieszka nu era nicidecum singura in aceasta privinta mai mult sau mai putin dorita. Unii dintre pasageri se aflau pentru prima data aici, altii erau doar in trecere, putini aveau sa ramana aici fie si pentru scurt timp. Un sentiment de nesiguranta plutea in jur, sentiment pe care niciunul dintre ei nu-l avusesera cu o noapte inainte, atunci cand intrasera in compartimente si cu zambete de-abia schitate intrasera in vorba unii cu altii. Jamila inca dormea cu capul rezemat de fereastra rece, perdeaua acoperindu-i jumatate de frunte, peste care cateva suvite rebele de par transpirat stateau lipite. Nu visase nimic. Nu simtea absolut nimic. Dar nici odihnita nu se simtea ca si cand nu ar fi inchis ochii deloc in tot acest timp. Pasi se auzira pe coridor din ce in ce mai apasati, apropiindu-se de usa din lemn. O bataie puternica se auzi dupa cateva secunde, apoi alta. Niciun raspuns. O a treia bataie o trezi pe Jamila dar nu destul incat sa se ridice de pe canapea pentru a deschide usa de lemn a compartimentului. Pana sa decida sa deschida pentru a afla cine anume batea cu atata incredere la 7 dimineata, amintindu-si cumva de faptul ca undeva-n acel mare Oras, nimeni nu ar fi batut la usa fara a spune mai intai cine este, un barbat inalt intra in compartiment. Deodata, vazu chipul cunoscut al unui barbat.Intrase in compartiment.Da, era el.Cel care isi fuma tigarea cu cateva ore mai inainte pe coridor.Era el, Andrei.Cel care...o atinsese intr-un mod atat de cunoscut, el cel care o privise din intuneric atata vreme fara ca macar ea sa-si poata da seama.Iarasi el... -Jamila, buna dimineata! zise el cu un zambet pe care ea nu il astepta. -Ai dormit bine, intreba ea scurt? aruncandu-i la randu-i un zambet -Se pare ca nu de ajuns dar nu puteam cere mai mult, se apropie Andrei Kuzmin de canapea. -Am ajuns asadar. -Da...am ajuns putin mai tarziu. -Cu cat? -Avem aproape 20 de minute intarziere iar capitanul spune ca a fost din cauza vremii potrivnice. -Intr-adevar.Nu am mai calatorit niciodata pe mare. Ma simt ca si cand...descopar..., zise ea plecandu-si privirea iar mai apoi uitandu-se pe fereastra-n care soarele batea destul de puternic.Pentru cateva minute isi dorea sa fie noapte din nou si sa simta din nou frigul noptii. -Cum anume?intreba Andrei. -Este greu sa explic...cumva...straina de tot. -Straina de ce anume? -De tot ceea ce cunosc sau am cunoscut vreodata. -Nu cred ca am idee cum te simti in dimineata asta, zise Andrei mai facand un pas spre ea. -Nu este nicio problema, sunt stari. Stari pe care nimeni nu le poate cunoaste.Nici eu nu stiu cum te simti, raspunse ea si observa cum barbatul nu isi pierduse zambetul din momentul in care intrase in compartiment. -E destula cale de aici pana in locurile tale natale. Cred ca esti constienta de asta. -Da, zise ea, pierzandu-si pentru putin timp zambetul pe care hotarase sa si-l mentina din clipa in care Andrei intrase in compartiment. -Gdansk nu este punct de oprire nici pentru tine se pare. -Nu este, raspunse ea aducandu-si pentru putin timp aminte ca nu se afla nici la jumatatea calatoriei prin Lumea Noua. -Eu merg catre Germania, zise Andrei. Merg la fratele meu. Nu stiu daca va mai prinde urmatoarea toamna iar medicii nu sunt ...foarte optimisti in privinta asta, zise Andrei iar Jamila putu distinge o urma de tristete incretindu-i fruntea. -Imi pare rau, spuse ea.In sufletul ei isi dorise sa il imbratiseze dar gandi ca este prematur sa faca asta, mai ales ca ei doi nici macar nu se cunosteau.Cum avea sa ii ofere o imbratisare sincera unui barbat pe care il intalnise cu cateva ore inainte pe un coridor intr-un vapor cu destinatie catre niciunde?Dar iata ca nu ajunsese in mijlocu pustiului, acel "niciunde" avea deodata un nume si numele sau era Gdansk.Da, catre acel "niciunde" priveau toti adunati la ambele extremitati ale coridorului. Iar in oras, aproape de zona portului cat si in port, multimea se uita la vaporul care ii aducea pe "straini", pe cei veniti de peste mare.Dar cei ce aveaus a vina nu purtau cu ei marfuri, nu aveau asupra lor niciun fel de bun, prin urmare nu le erau de folos.Erau simpli calatori, oameni care aveau sa poposeasca in orasul lor pret de cate clipe sau ceasuri sau poate zile.Si nopti. Iar apoi aveau sa se imbarce in alt vapor sau poate vor lua un tren catre alt oras, mergand mai departe.Important era ca ei doar sa se opreasca in Gdansk, la urma urmelor strainii nu au adus nimic bun niciodata in Polonia, iar daca au adus ceva cu ei, "ceva"-ul a constat in vrajba si razboaie.In trecut cursese mult sange iar oamenii stiau prea bine asta. Prea mult sange...dar acum traiau toti in pace, nu-i asa? Jamila nu avea cum sa afle asta dar in inima ei se gandea la un cu totul alt sange, acel sange albastru care cursese cu cateva zile in urma, atunci cand destinul ei luase o cu totul alta intorsatura. Se gandi mai apoi daca se simtea in stare sau daca isi permitea s fuga o viata intreaga si daca da, cat de lunga avea sa fie aceasta viata mizerabila, uitat in desertaciuni. Avea sa afle poate mult mai tarziu. Nu era demna pentru a afla in mainile cui se afla deocamdata soarta ei dar cert este ca scapase din ghearele Pasarii Mortii. Pentru o vreme. Linistea cazu intre ei pentru cateva minute, uitandu-se unul la altul, dupa care Jamila se ridicade pe canapea simtindu-si corpul greu si picioarele amortite, crezand ca cineva ii infigea in mod constant ace in talpi, ingreunandu-i deplasarea. I se parea ca podeaua era mai alunecoasa decat era cu cateva ore inainte.Deschizand usa compartimentului zari multimea care se inghseuia sa coboare.Murmur de barbati si murmur de femei. Fata roscovana care doar ce vomitase era tinuta atent de brat de catre fratele ei si pasea atent pe scara atasata iesirii principale. Deja grupul de pasageri se risipi in cateva minute, ca si cand nu ar fi calatorit impreuna, nu ar fi dormit o noapte intr-un compartiment sau nu ar fi fumat impreuna tigari de foi.Firea umana este programata sa uite si sa nu priveasca in urma.Asijderea erau acesti oameni. Fiecare isi urma drumul sau sinuos prin lume, uitand repede de cei cu care impartise poate o tigara de foi sau o ceasca cu ceai negru. Jamila la bratul lui Andrei Kuzmin cobora atent scarile ca mai apoi sa descopere siguranta pamantului. Era un sentiment placut sa stii ca te afli din nou pe pamant. Era foarte placut de fapt. Marea se pierdea in singuratatea ei deplina in spatele lor, ca un vis urat de care nu iti vei mai aduce aminte niciodata. Lumea cea Noua isi deschidea larg portile ei din fier in fata lor si ii ademenea incet cu fiecare ora. Andrei Kuzmin nu isi amintea sa se mai fi aflat in compania unei femei atat de frumoase. isi dorea sa ii fi putut transmite asta fetei cu ochii oblici care il tinea de brat, dar decise ca nu era nicidecum momentul.Dar mai tarziu o va face. Jamila incepu sa isi dea seama ca de fapt Gdansk nu era un loc chiar atat de plictisitor precum anticipase si ca nu se bucurase atat de mult de lumina soarelui din momentul in care parasise pentru totdeauna casa lui Tei Uin si Set. Un gand strengar si negru precum valurile noptii ii strecura deodata tristete in suflet, aducandu-i aminte de parintii ei adoptivi si dupa cateva secunde se intreba in adancul sufletului sau daca mai sunt in viata si daca sunt, oare se pot bucura si ei de acelasi soare? Apoi gandi ca nu putea afla sau poate nu ii va fi dat sa afle nicicand despre soarta celor care o crescusera ca pe propriul copil. Descoperi ca ii era dor de casa si de painea coapta de Tei Uin. Trecura cateva ore pana cand Jamila putu sa zambeasca din nou.