La cinci ani de la abdicarea ţarului Alexandru al-II-lea al Rusiei,în Mongolia oamenii sufereau de secetă.Mulţi săteni îşi vindeau aurul şi chiar casele pentru un petec de pământ din care era fertilă doar o mică parte,loc numai bun pentru plantatul orezului.Aceste terenuri veneau din partea Împaratului Chinei care dispunea de multe terenuri fertile nelovite de seceta cruntă.Printre aceste ţinuturi parcă binecuvântate de zei se număra şi sudul Siberiei în special Iakuţia.Un număr imens de oameni mureau de foame impreună cu puţinele animale care rămăseseră prin gospodării.Deşertul Gobi,virgin in mare parte,arăta ca un pustiu al morţii, presărat cu iurte părăsite şi cu cămile care înaintau singure prin întiderea de nisip.Câteva aşezări omeneşti-cărora cu un soi de bunăvoinţă le puteai da un caracter urban-rămăseseră nelocuite , deoarece chiar dacă oamenii de acolo fuseseră ceva mai înstăriţi,cu timpul, mica lor avere avea să se risipească asemeni unei pulberi iar seceta nemiloasă a ramas să facă şi mai multe victime in acele locuri năpăstuite.Când Manciuria a fost inevitabil atinsă de secetă,Împaratul Chinei a inţeles că oamenii sunt foarte mici in faţa furiei naturii şi a dorit să încheie un tratat cu mongolii prin care se urmărea sa se ajute reciproc. Se părea că adevărata apocalipsă sosise deja şi efectele erau evidente, iar cel mai grav era faptul că zeii îşi întorseseră feţele lor triste de la oameni.Nu îi mai mulţumea nicio ofrandă adusă de muritorii disperaţi.Mulţi dintre mongoli deveniseră în timp atei din cauză că zeii mult asteptaţi nu mai trimiseseră niciun semn că erau acolo undeva sus şi îi ocroteau ca şi în trecut.Doar două aşezări străvechi altădată hanate puternice încă de pe vremea slăvitului Genghis-Han,dăinuiau în mijlocul pustiului cu adevarate fortificaţii şi însumau zeci de iurte.Oamenii de acolo au supravieţuit pentru o perioadă pentru că existau vechi sisteme hidraulice,care aduceau apa din străfundurile pămantului.Cele două aşezări erau:Möron şi Saaxi,dintre care,mai mare era cel din urmă, aici concentrându-se un important târg comercial.
După trei luni de zile, hanatul Saaxo a fost acoperit de mantia morţii devenind curând o amintire a unui trecut luminos.Se părea că aceştia au plătit tributul suprem:propria viaţă. În aşezarea numită Mörion,continuau să trăiască aproape opt sute de oameni ,în condiţii deosebit de vitrege ,aprovizionarea cu hrană devenind în timp o adevarată problemă.Ţăranii începură să o ducă din ce în ce mai bine decât aşa-zişii orăşeni şi asta pentru că aceştia nu au aşteptat minunile făcute de zei ci au muncit zi şi noapte pentru a face canale de irigaţii.Mergând până aproape de Amur, în nordul Manciuriei,au readus apa în văile secate ale fostelor râuri dar o ţineau ca pe un dar de mare preţ şi la început nu dădeau nimănui să bea.Cu timpul,aceştia au dat drumul peştilor în iazuri şi râuri pentru a avea cu ce să se hrănească.Revenind la ceea ce se întâmpla în străvechea fortăreaţă- oamenii se stingeau ca o flacără zi de zi sub privirile celorlalţi care se uitau neputincioşi cum moartea îi incolţea din toate părţile.Doar o fată de 15 ani,în fiecare zi cobora spre sat şi ducea ţăranilor de acolo câte un pumn de monede de aur în schimbul a doi peşti şi o jumătate de săculeţ de orez care însemna foarte mult pentru familia sa ce îşi risipea la fel ca şi ceilalţi averea pentru a avea apă şi hrană.Nici această fată nu mai avea încredere în zei ,văzând că erau doar nişte simple statui fără nicio valoare şi spera că într-o zi, locuitorii vechii aşezări aflaţi acum în număr redus- de aproape două sute cincizeci de locuitori,vor coborî în satul din vale până nu va fi prea târziu…
Trecuseră două luni,iar in vechea aşezare nu mai rămăseseră decât acea fată de 15 ani,mama şi tatăl ei care deveniseră şi ei pesimişti,în ciuda faptului că fiica lor mai credea încă în miracole.Peste o zi,la apusul soarelui mama ei muri lăsandu-i fetei singurul medalion pe care îl mai avea:
-Uite Jamila-căci aşa se numea fata-iţi dau medalionul meu,în care este zugrăvită unirea pe vecie dintre mine şi tatăl tău, iar când iţi va fi greu să te uiţi la medalionul acesta,ca să-ţi aduci aminte de parinţii tăi.
-Aşa voi face mamă,zise pufnind în lacrimi Jamila.
-Iar tu Seumoir,du-te la iurta noastră de la ţară în mijlocul stepelor unde pământul este brăzdat de vânturi reci,unde avem noi caravana de
cămile.Lăsaţi-mă acum aici,unde a murit tot neamul nostru iar voi să-l razbunaţi!
-Da mamă,vă vom răzbuna cândva!zise cu dârzenie Jamila.
-Adio…îşi mai dori să mai spună femeia chinuită de moarte.Adio…zise ea din nou ca şi cum s-ar fi agăţat de această lume cu ultimele puteri.Apoi ea căzu pradă morţii precum o floare ofilită fiind lipsită de apă.
-Haide Jamila,o îndemnă tatăl pe fiica sa.
Soarele înghiţea marea de nisip rece şi pietroasă unde puteai vedea ariditate cât puteai cuprinde cu privirea.
-Tată,oare ce a vrut să spună mama, când ne-a sfătuit să mergem la iurta noastră?
-Acolo vom trăi de acum încolo răspunse tatăl scurt.
Noaptea rece biciuia cu vânturi tăioase feţele celor două siluete care se îndreptau spre nord acolo unde deşertul era împrejmuit de munţii Altai.Când ajunseră, nu mai găsiră decât o iurtă sărăcăcioasă -parcă devastată de natura scăpată din frâiele cerului -şi o cămilă;restul fusese furat de oamenii înfometaţi din vale,iar cealaltă parte fusese devastată din cauza secetei.În jur,totul era pârjolit,iar ici-colo răsăreau câteva fire de iarbă sau pe câte un bolovan de piatră se iveau muşchi.Totul arăta ca după un război greu;Victoria părea că aparţinea naturii,iar oamenii pierduseră.
Trecuseră două săptămâni şi seceta trecu în cele din urmă, iar iarna sosi în stepele Mongoliei.Vor urma zile reci,iar gerul va fi de nesuportat astfel încât cei doi erau destinaţi pieirii.O tăcere cruntă avea să se aştearnă peste stepe iar iurta avea să cedeze sub presiunea vântului de gheaţă.Tatăl Jamilei nu mai suporta frigul, şi într-o noapte,merse pe unul din munţii din apropiere şi se aruncă într-o prăpastie,curmându-şi viaţa.Fata alergă disperată după tatăl ei, dar ajunse prea târziu,de fapt mult prea târziu.Acum rămasă şi fără tată,striga plină de obidă :
-O,zeilor,v-am adus ofrande cândva şi astfel îi răsplătiţi voi pe aceia ce cred în voi?Sunteţi nişte statui fără nicio valoare!zise ea .Voi sunteţi prezenţi doar în poveştile vechi nu şi în viaţa muritorilor şi nu faceţi nimic pentru a ne salva.
În acea noapte făra stele,o fată de 15 ani şi o cămilă mergeau de câteva ore fără încetare suportând frigul şi vântul rece.Aveau mereu în faţă aceeaşi întindere de pustiu iar în zare se pierdeau muţtii,dar extenuarea îşi spunea cuvântul.În cele din urmă fata leşină si căzu inconştienta pe pietrişul răcoros şi rigid.
Când se trezi,se afla la caldură iar o femeie îi dădea să mănânce supă de rădăcini şi extract din scoarţă de fag roşu.Dar atunci când se trezi din convalescenţă, un bătrân mongol îi zise:
-Cum te numeşti?
-Jamila.Şi vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi pentru a mă însănătoşi.
-Ştiai că erai la un pas de moarte?întrebă bătrâna care o hrănea.
-Nu…reuşi să spună tânăra printre lacrimi.Cămila…mai trăieşte?întrebă ea cu o oarecare înflăcărare în priviri.
-Nu.Au găsit-o moartă lângă tine.Probabil a degerat.
-A fost şi unica moştenire pe care o mai aveam de la părinţii mei.
-Eşti de la oraş?întrebă bătrâna uitându-se la hainele fetei.
-Da,de acolo am venit cu tatăl meu.
-Unde este?întrebă bătrâna uitându-se cu milă la copila slăbită.
-A murit…Acum sunt singură.Nu mai am pe nimeni.
-Ai vrea să fii fata noastră?Noi nu avem copii .
-Dacă voi doriţi din tot sufletul,eu nu mă împotrivesc.Voi fi fiica voastră. Cu timpul,Jamila se deprinse cu munca şi o ajuta pe bătrână la gătit şi la ţesălat caii de povară.Pe bătrân îl chema Set-Ai iar pe consoarta sa,Tei-Uin.Tânăra a fost crescută de cei doi bătrani timp de trei ani aproape,timp în care Jamila înţelesese că ţara în care trăia era un ţinut pierdut pentru vecie.
Ţarul tuturor ruşilor,Nikolai al-II-lea,care îi ajutase pe mongoli în ultimii trei ani pentru a se reface după seceta ce îi lovise,şi de când devenise conducătorul Rusiei dorea să refacă visteria ţării sale şi nu putea în alt mod decât prin tributul pe care îl cerea insistent de ceva timp ţăranilor mongoli,iar aceştia îşi vindeau cirezi întregi de cai şi de capre,agoniseala lor de o viaţă.Altfel,partea de nord a Mongoliei ar fi trebuit cedată Rusiei.Intr-o zi,Tei-Uin îl anuntţă pe Set că ruşii sosiseră şi prin părţile locului şi începuseră să ceară tributul,mai ales că obişnuiau să dea foc iurtelor.Ea mai aflase de la alte familii că fiul ţarului se însoară şi că şi-ar dori drept consoartă, o fată mongolă care să se priceapă la toate.De aceea multe tinere erau luate de lângă cei apropiaţi pentru a fi duse în apropierea lacului Baikal,în provincia Iakutia.Serghei,unul dintre generalii ruşi nu dori cirezile de cai ale lui Set,ci pe fiica lui adoptivă drept servitoare la conacul ţareviciului Alexei de pe malul lacului Baikal.
-Să nu indrăzneşti,spuse răspicat Tei-Uin.Fiica noastră nu este servitoarea nimănui.
- Uite cum facem:vă dau răgaz de chibzuinţă pâna mâine la apus,zise Serghei rece.
-Fiară ce eşti,sper să mori!zise Tei-Uin sec.
-Mamă,lasă-l să mă ia,nu te mai împotrivi,aşa este mai bine !Aşa a fost scris .Era la amurg,iar soarta Jamilei era pecetluită.În cele din urmă,ea zise părinţilor ei adoptivi:
-Bunii mei părinţi,dreptrăsplată pentru ce aţi făcut pentru mine,nu am să îi las pe ruşi să vă ardă iurta în care am trăit alături de voi,vreme în care am cunoscut numai binele;de aceea, am luat o decizie :mă duc cu Serghei şi poate ţareviciului Alexei i se va face milă de mine.
-Nu fata mea,lumina ochilor mei,nu mă parasi !Nu pleca!căzu la picioarele ei femeia care o crescuse.
-Asta îmi este soarta.Aşa a fost scris să se întâmple.
-La amurg,Serghei împreună cu soldaţii săi, se coborâră din munţi lăsând în urmă numai praf ca şi cum se cobora o furtună după o zi caniculară de vară în mijlocul pustiului.Ajunşi la iurta lui Set, o găsiră pe copilă stând pe o piatră în faţa locuinţei sale.Stătea nemişcată,cu faţa spre munţi,fără a se gândi la partea negativă a lucrurilor.
Serghei îi zise să se ridice,însă ea se uita la medalionul pe care îl primise cândva de la adevărata sa mamă.Se părea că bijuteria îi dădea mai multă putere sufletească.Cei doi bătrâni plângeau şi o sărutau pe Jamila care părea o statuie.După un timp,ea decise să rupă tăcerea:
-Mamă,tată, a sosit nefericitul moment când trebuie să plec,zise ea scurt.Nu indrăzni să privească în ochii celor doi bătrâni care se simţeau pustiiţi.
-Dar copila mea…încercară ei să o intoarcă din drumul Golgotei.
-Vă voi răzbuna.Nu uitaţi asta.Inima ei era ca o torţă încinsă ce părea să îi ardă pieptul de ură faţă de cei care o luaseră de lângă cei care o invăţaseră să fie fericită fără să-i trebuiască moşteniri fabuloase.Însă în minte începea să i se nască un plan amplu prin care avea să se răzbune şi ochii îi scăpărau ca ai unei lupoaice căreia i se răpiseră puii.Dar toate aveau să treacă aşa cum trec cirezile de cai prin câmpiile întinse în căutarea unor noi locuri cu vegetaţie mai generoasă.
Serghei era un general rus bătrân şi fără prea multă morală, care ucisese mulţi oameni,adică o bestie cu chip de om.El mai era cunoscut în aşezările mongole drept:’Lupul Turbat’.El a aruncat-o pe tânăra de 18 ani într-un cufăr în care de obicei se ţineau diverse arme,dar un slujitor al ţarului de la Curtea Regală,Motea,a reuşit să o scoată pe Jamila care putea să se asfixieze în lipsă de aer.
Fata păstra aceeaşi tăcere,chiar şi pe calul acestui monstru cu trup de om.La răsărit se vedeau munţi cu păduri întinse,care mărgineau stepele virgine care aici îşi aveau sfârşitul şi care erau scăldate în razele purpurii ale soarelui amiezii.Vânturile reci ale stepei,şi negura din jur,păreau doar un spirit malefic şi chiar aşa poate că şi era.Jamila nu avea nicio presimţire bună în legatură cu primirea sa la conacul ţareviciului Alexei deoarece Serghei dorea să-şi bată joc de ea şi o trata ca pe un câine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu