Capitolul XVI-Oameni

"Spune-mi mie muză faptele acelui om iscusit Care după distrugerea Troiei timp îndelungat a pribegit Care a văzut și cunoscut multe obiceiuri și orașe Și pe mare neînchipuite chinuri îndurase.(Homer, Odiseea)

Capitolul XV-Andrei Kuzmin

1:254-255
"The mind is its own place, and in itself
Can make a heav’n of hell, a hell of heav’n."(John Milton, Paradisul pierdut)

Jamila Lua era cu siguranță persoana la care Andrei Kuzmin visase în mod inconștient încă din adolescență, atunci când dorințele bărbătești se aprinseseră în el întâia oară, atunci când nu cunoștea prea multe despre femei și nici nu cuteza să încerce a le cunoaște așa cum sunt cu adevărat.
Nu era ușor lucru să descrie portretul acestei femei ideale la care de-abia începuse să spere, în după amiezile lungi de vară, atunci când toți cei ai casei dispăreau cu treburi care încotro. Andrei rămânea de multe ori singur în casa de lemn cu multe camere, fiecare dintre ele ocupată de către unul dintre cei opt frați. Andrei era mezinul și de multe ori prefera să se retragă în colțul său de singurătate contemplând grădina cu lăcrămioare și narcise. Printre flori putea vedea de multe ori câte un stârc rătăcit de pe lacul din apropiere sau câte o cioară ștrengară care văzând că nu are cum să obțină o fărâmă de pâine, își lua zborul fără țintă, lăsând în urmă-i un croncănit strident. Tatăl său, evreu de origine, făcea parte din Bund, o asociație întemeiată de forța muncitoare evreiască pe la începutul lui 1900. Uneori frații mai mari îl însoțeau pe tată la conferințele Bundului, dar Andrei nu avea să meargă niciodată. De pe la vârsta de 16 ani, Andrei și-a dorit să părăsească casa părintească și să înceapă o viață independentă pe cot propriu într-un alt colț de lume, dar spre deosebire de soarta Jamilei Lua, destinul său avea să fie cu totul altul. Andrei avea să meargă la universitate și apoi să lucreze ca avocat pentru un prieten al tatălui său într-un oraș din apropierea Sankt Petersburgului. Nu avea să părăsească familia până de curând când, aflând că logodnica îl înșeală cu un soldat din Armata Imperială, decise să plece în Europa. Lăsase o scrisoare fratelui mai mare, Iosif, în care avea să le explice părinților gestul său precum și faptul că avea să îi viziteze regulat odată ce își va găsi un loc de muncă stabil în Lumea cea Nouă, lume în care nu era deloc singur. Avea să afle curând că tânăra de la brațul său împărtășea într-o oarecare măsură drama sa, această tânără atât de frumoasă care la vârsta ei se avânta cu încăpățânare într-o mare plină de necunoscut.
Bărbat la aproape 28 de ani, acum privea în urmă către vremea când visa la marea plecare în Lume și la verile când se retrăgea în solitudine, visând la femeia perfectă care mereu apărea în pragul ușii îndemnându-l către o lume carnală veche de când pământul, o lume fără legi și fără ascunzișuri, o lume care însă preera să stea ascunsă de ochii celor care nu își doreau să o cunoască în deplinătatea ei.
Pentru câteva secunde avu impresia că la brațul său se află o curtezană, o femeie de lume care putea satisface poftele oricui contra unei sume frumoase de bani, asemeni acelor fete pe care le putea vedea sâmbăta seara în Mahalaua Pescarilor, același loc sinistru în care unul ditre frații săi iscase aum trei ani un scandal, motiv pentru care primise 2 ani de închisoare pentru vătămarea ginerelui unui medic de la Curte...aceeași mahala în care fiica Tamarei se stinsese din viață acum nu mult timp în urmă. Memoria fetiței toropite de febră nu avea să îi dea pace niciodată Jamilei, dar Andrei nu avea să știe acest lucru niciodată, pentru că nu-i șa, uneori este mai înțelept ca unele lucruri să rămână nespuse.
Acum Andrei Kuzmin și Jamila Lua urcau pe o stradă ce ducea undeva spre centrul orașului, aceleași străzi pietruite și aceleași expresii pe care puteai citi "Bine ați venit atât timp cât nu veți sta prea mult în orașul nostru". Același cer senin și același sentiment de nou pe care oice oraș străin îl lasă în fața drumețului.Gdansk putea fi un adevărat paradis pentru comercianții care veneau și plecau zi de zi, dar și pentru toți acei oameni înstăriți care aduceau beneficii de ordin material localității, însă pentru cei doi tineri nu putea repezenta un oraș gazdă pe termen lung în niciun caz. Era un punct de pornire totuși pentru cei doi care își croiau acu drumul printre hățișurile acestei păduri care se dorea a fi Lumea cea Nouă.

-Încotro mergem, Andrei?întrebă Jamila, uitându-se în jur, strângând brațul bărbatului de lângă ea.
-Am ajuns în piața orașului, cred, răspunse Andrei arătând cu mâna dreaptă spre o biserică din centru.
-E atât de diferit...remarcă tânăra.
-La ce te referi când zici asta?
-Totul se simte diferit aici, față de cum era în Oraș. Totul...oamenii, străzile, casele, până și mirosul orașului. Știi, fiecare oraș ar un miros al său, spuse Jamila uitându-se în ochii lui.
-Este adevărat, dar de aici cred că încep drumurile noastre.
-Unde vei dormi la noapte?întrebă tânăra.
-Nu știu sigur dar cel mai probabil la un han. E ieftin și e un loc sigur pentru o noapte. Mâine însă nu știu încotro mă voi îndrepta.
-Aș putea veni cu tine în această seară?Mă simt singură în orașul acesta și tu ești singurul om pe care îl cunosc. Nu am unde sta peste noapte...(lacrimi începură să îi umezească ochii) și nici bani nu mai am.
Andrei Kuzmin putu citi disperarea în ochii femeii de lângă el, expresia ei trădând deznădejde, destul de diferită față de ce știa cu o noapte înainte. Tânăra din fața lui era la mâna destinului acum și tot ce îl ruga să facă pentru ea era să o lase să doarmă sub același acoperiș pentru o noapte. Ce bărbat ar fi lăsat o femeie în voia sorții într-o lume necunoscută, despre care nici el nu cunoștea prea multe?

-Nu îți face griji, zise Andrei atingându-i ușor obrazul stâng cu degetul arătător. Nu îți face griji, poți veni cu mine în această seară și unde voi dormi eu, vei dormi și tu. Andrei nu puu să creadă că tocmai spusese ce spusese. Într-o cu totul altă situație, arfi înghițit în sec și nu i-ar fi adresat aceste cuvinte. Dar uneori destinul ne ia pe nepregătite, iar cuvintele sunt rostite înainte de fi trecute prin filtrul causti al minții.
Deodată, își simți degetele sărutate de buze umede și calde, iar în același timp își simți membrul tare, așa cum poate fusese și cu o seară înainte când o privea din întuneric pe această tânără.

-Îți voi rămâne datoare, zise Jamila strângându-i mâna la piept.Îți mulțumesc, continuă apoi cu privirea plecată, întocmai femeilor orgolioase care din când în când mai își calcă pe inimă în vederea atingerii unui scop măreț care e menit să le satisfacă ego-ul lacom.

Andrei simțea din ce în ce mai mult că o dorește pe femeia de lângă el și că ar fi cel mai bine să îi spună că se simte atras de ea și că alături pot încerca un nou început, departe de Oraș și de toate cele pe care amândoi le cunoscuseră.Dar nu, nu avea să facă asta.Nu acum.Dacă ar fi fost refuzat?Și apoi, ar fi descrescut în ochii acestei femei frumoase căreia îi oferise din pură inițiativă un acoperiș pentru noaptea ce avea să vină. Și totuși, de ce îi sărutase atât de pătimaș mâna, ca și când își dorise mai mult de la el. Din nou, Andrei avu ciudatul sentiment că se află la brațul unei curtezane de lux care știa să disimuleze destul de bine. Dar nici de această dată sentimentul nu persistă prea mult timp, fiind înlocuit de aceeași obsesie carnală care se instaurase nefiresc de iute în el odată cu momntul acela din noapte trecută când o privea din întuneric deși ea nu știa că este privită. Acum se simța puțin vinovat, deși pofta carnală nu cunoaște vină. Pentru câteva clipe, simți cum genuchii i se înmoaie și că poate simți în nări un miros special pe care această femeie îl emana. Nu înțelegea de ce se simte atât de atras de ea, dar poate membrul întărit din pantaloni avea o explicație mai bună de dat.
Fără să știe de ce, în minte îi apăru imaginea fostei logodnice, Oksana, cea alături de care sperase să petreacă o mare parte din viață, dar care alesese calea frivolității și a desfrâului.

"Ești o depravată și vrei să mă târăști și pe mine-n mizeria ta ", îi zisese atunci scârbit, înainte de a o mai vedea ultima oară. Oksana era în pat, plângând cu fața îngropată în pernă și părul săltându-i pe umeri, fiind refuzată de logodnicul ei, atunci când îl rugase să îi atingă sânii cum o făcea de obicei. Andrei luase decizia cea mai înțeleaptă de a o părăsi pe această femeie care la rândul ei se plictisise după doi ani de conviețuit. Iar Andrei nu era primul ei bărbat.
Nu avea să fie nici ultimul, după cum viața avea să îi arate.
Dar nici Jamila Lua nu era vreo ușă de biserică.
Însă în ochii lui Andrei Kuzmin, ea era mielul Domnului, despărțit de turmă pe care oamenii Cetății îl vroiau sacrificat pentru a îi turna în pahare sângele. Dar acest miel fugise cumva prea departe de turmă, iar acum devenise o oaie sălbatică a cărei miriști nu erau spre a fi cunoscute vreodată.

Pe una din străzle din spatee bisericii, pe partea dreaptă se afla un han construit la începutul secolului, atunci când Gdansk începuse să se impună drept un centru coercial important la Marea Baltică.Hanul avea două etaje și acoperiș roșu precum erau și perdelele ce acopereau ferestrele celor doisprezece camere de oaspeți, care ascundeau de privirile trecătorilor și de lumina soarelui îndeletnicirile celor ce înoptau la han.

Andrei auzi doi bărbați ce stăteau în fața hanului orbind în rusește și intră imediat în vorbă cu aceștia, rugându-i să îi ajute cu traducerea în poloneză în vederea închirierii unei camere pentru noaptea respectivă. Avea să descopere că nu erau singurii vorbitori de limba rusă care înoptau la han și că majoritatea erau ca și ei, călători veniți din sau care se îndreptau către Rusia precum și faptul că în sala de oaspeți persista un miros puternic de vodcă. Privirile celor doi bărbați au fost atrase de fizionomia femeii de la brațul tânărului, îmbrăcată exact ca acele domnițe simandicoase de la Curte, dar fața ei trăda puternice trăsături asiatice, asemeni acelor femei sălbatice din satele uitate de timp și vreme ale Siberiei.
Ca și când nu ar fi fost lucru curat, unul intre bărbați își făcut semnul crucii în mod discret, evitând contactul vizual dar Jamila putu să observe gestul. Se întrebă dacă așa va fi văzută oriunde va merge chiar și în Lumea cea Nouă pentru care făcuse destule sacrificii și pentru gata era să lupte până la ultima suflare.

"E soția mea", zise scurt Andrei, iar ochii Jamilei deodată se măriră în semn de mirare ca și când ar fi aflat că fostul ei soț s-ar fi trezit din morți, iar acum ar fi urmărit-o ca să se răzbune pentru câte îi pricinuise. În mințile celor doi bărbați, se țesură imediat scenarii imaginare în care tânărul o cunoscuse pe actuala lui soție în tipul unui sezon de vânătoare în Sakha, o regiune sălbatică din extremul Orient Siberian.
O femeie slabă îmbrăcată într-o rochie gri și cu trăsături ascuțite asemeni unui câine ciobănesc afghan se arătă la un moment dat intrând pe o ușă groasă din lemn, cu o oală plină cu pește. Unul dintre bărbați îi explică în poloneză că tinerii sunt în trecere și că au nevoie de o cameră cu un pat pentru noaptea ce avea să vină. Femeia aruncă priviri iscoditoare către cei doi tineri, apoi cu mâna dreaptă în șold, iar cu cealaltă susținând oala plină cu pește îi îndemnă să o urmeze sus, nu înainte ca Andrei să achite suma cuvenită. La mijlocul holului, se afla ușa unei camere cu un pat pentru două persoane (care de obicei era rezervată călătorilor care doreau o "distracție de o noapte" cu una din fetele din oraș care se arătau dornice de a își oferi serviciile). Femeia cu trăsături ascuțite deschise ușa în semn că teaba ei se încheiase, le înmână cheile urmând ca mai apoi să coboare spre sala de oaspeți cu oala plină cu pește într-o mână și cu cealaltă ținându-se de balustradă, pașii ei făcând scările de lemn să trosnească temeinic, astfel încât atât Jamila Lua cât și Andrei Kuzmin putură să numere treptele coborâte.
Două perne mari acoperite cu broderii tradiționale erau așezate una peste alta, iar patul de lemn era acoperit cu un așternut alb, proaspăt spălat cu câteva zile înainte, trădând acel miros tipic de curățenie pe care îl au în general casele de la țară din răsăritul Europei.
Pașii lui Andrei făcură podeaua camerei să trosnească, îndreptându-se către o noptieră pe care stătea așezată o sticlă cu vin roșu de Tokaj, vin la mare căutare în acea vreme.

Jamila se așeză pe pat privind sticla de vin ca pe ceva nou, deși mai gustase diferite vinuri în scurta sa viață la Curte. Aceasta nu era cu nimic diferită, doar că uneori mintea umană decide să perceapă totul ca nou atunci când peisajul se schimbă și trăirile devin și ele la rândul lor noi.

Andrei își aminti de momentul în care el și Oksana făcuseră dragoste prima dată, iar undeva în colțul camerei uitată pe noptieră stătea în așteptare nedesfăcută, o sticlă de vin roșu. În sufletul său șta că acele vremuri nu se vor mai întoarce niciodată oricât de mult și-ar fi dorit.Fusese înșelat de femeia la care ținuse enorm.Iar asta nu avea să uite niciodată. Niciodată.

Cei doi își întâlniră privirile pentru prima oară de când intraseră în camera aceasta atât de simplă și totuși curată și îmbietoare în felul ei. Era un acoperiș pentru noaptea ce avea să vină. Jamila se uită în ochii bărbatului și putu citi aceeași dorință pe care o putuse citi și cu o seară înainte când din umbră se arătase luând-o pe neașteptate. Își amintea mirosul mării și cât de rău se simțise. Fusese o experiență teribilă pe care nu dorea să o mai repete vreodată, cât va trăi. Își aminti în mod inconștient, atingerile lui Daniar când i se dăruise prima dată la mii de kilometri depărtare de orașul în care se afla acum, în inima pădurilor siberiene, fără constângeri și remușcări.
Și-ar fi dorit ca Daniar să împartă această cameră cu ea pentru noaptea e avea să vină, dar la fel ca și în cazul imaginii perisabile a Oksanei, imaginea lui Daniar avea să se dizolve ca praful de cretă spălat de apa unui râu.
Andrei nu putu citi nimic în ochii negri și adânci ai femeii care se afla pe pat de cel puțin zece minute.Nici unul, nici celălalt nu realizase că timpul trecuse atât de repede și că în toată vremea asta nu își spuseseră unul altuia o vorbă, cum de altfel Andrei nu își dădu seama că membrul îi era întărit demai bine de o jumătate de ceas, neștiindu-se atât de excitat din momentul în care închisese ușa camerei pe care obișnuise până nu demult să o împartă cu Oksana și în care se consumaseră multe nopți pline de sex și dorință, dar care acum erau o tristă amintire.
Dar așa cum din generație în generație lucru știut este, vorbele uneori nu își au rostul când există dorință carnală la mijloc.
Andrei se apropie de femeia care îl privea intens de pe pat, deși la rândul ei îl dorea (poate doarpentru o noapte, dar îl dorea), și îi luă în propriile mâini mâinile. Erau calde, așa cum erau și ale lui. În nări simți și mai intens acel miros specific feminin care îl excitase mai devreme în piața orașului.
Pe hol se auziră zgomote, voci masculine care râdeau probabil ca reacție a unei glume spuse într-o limbă pe care niciunul din ei nu o puteau înțelege.
O lacrimă se scurse liberă pe obrazul Jamilei, dar fu ștearsă de mâna celui care îi ștersese și alte lacrimi acum jumătate de ceas când se aflau în centru, aceeași mâna care o atinsese cu o seară în urmă, numai că acum nu era deloc îmbujorată așa cum își amintise să fi fost exact cu o seară înainte.

Jamila închise ochii și simți căldura brațelor bărbatului de lângă ea, cuprinzând-o. Își aminti din nou de noaptea petrecută alături de Daniar pe malul Lacului Baikal și de scena din bisericuța din lemn, de ploaia căzândă și de mirosul de brad și lemn cald care plutea în aer.

Andrei Kuzmin simți preț de câteva clipe că o are în brațe pe Oksana pe care dorea să o dezbrace numaidecât, să-i simtă pielea și să se joace cu sânii ei, apoi să îi lingă sfârcurile rozalii, simțindu-i cum se întăresc între dinți.
În mintea lui, o dezbrăca pe fosta sa logonică simțindu-i vibrațiile corpului, petrecându-și mâinile peste corpul ei care răspundea de fiecare dată atingerilor lui.
În același timp, Jamila își aminti de momentul în care Daniar o întinsese pe iarbă, sțindu-i atingerile electrizande prin tot trupul, dar atingerile bărbatului ale cărui brațe se aflau acum în jurul ei, nu erau atât de ferme.

Andrei îi cuprinse capul între palmele sale și își lipi fruntea de fruntea eitranspirată, simțind cum mirosurile pielii lor se împreunează formând un miros unic pe care îl formează cel puțin preț de câteva momente orice cuplu în timpul actului sexual.

O sărută adânc, unindu-și limbile împreună ca și cnd s-ar gusta reciproc,
simțindu-și textura limbilor.Era un sentiment minunat care se lăsase așteptat prea mult, care trebuia să se fi consumat cu o seară înainte, când mâna lui se petrecuse după spatele ei.
Andrei își aminti din nou acele momente în care visa la femeia visurilor lui, adolescent fiind, ferit de lume și de familie, privind la narcisele din grădină, în care ciori și stârci de baltă își făceau veacul ocazional.
Limba lui coborî la nivelul sfârcurilor ei întărite pe care începuse să le sugă cu poftă, întocmai ca un satir renascentist la sânul unei nimfe voluptoase.Dar după cum de-abia descoperise, Jamila nu avea sânii deloc mari, dar destul încât el să se poată juca cu ei. Ea își lăsă capul pe spate, tremurând sub impulsurile orgasmice, scoțând gemete din când în când. Limba lui continuă traiectoria sa sinuoasă către clitorisul ei pe care începu să-l dezmierde ca și când o mie de dorințe lăuntrice refulau la unison în acel moment. Totuși, Jamila mai fusese cuprinsă de imperiul plăcerii și atunci când Ecaterina îi oferise struguri, iar apoi începu să se joace cu clitorisul ei. Dar Andrei nu avea să știe niciodată de acel episod, care acum i se părea atât de îndelungat în timp.
Jamila își aminti de momentul în care îl întâlnise prima dată pe Daniar și modul în care se desfășurase prima lor conversație. În același timp, Andrei Kuzmin retrăia intens clipa în care îi oferise inelul de logodnă Oksanei și cât de fericită părea ea să fie în acea clipă.
Starea de reverie a Jamilei fu curmată atunci când simți membrul cald al bărbatului care așteptase aproape o oră pentru a se bucura cu adevărat de trupul ei.Își simți sânii cuprinși de mâinile lui, în timp ce membrul intra și mai adânc în interiorul ei.Iar Jamila se lăsă în voia dorinței, așa cum își amintea să o fi făcut nu demult la conacul Bivertin.
Spre deosebire de Daniar, Andrei îi oferea acum o alternativă. O viață nouă, departe de tot.Andrei nu își amintea să se mai fi simțit atât de bine cu o femeie de când o părăsise pe Oksana și nici nu încercase vreodată o femeie orientală. Se părea că asiaticele se ridicau într-adevăr la așteptările legate de povestirile vânătorilor care treceau adesea pragul casei părintești și la un pahar de vodcă cu tatăl și frații cei mari, aduceau aminte de "acele femei minunate din răsăritul pădurilor siberiene".
Dar Jamila nu era o femeie din seminția acelora.Câte lucruri auzise oare el, copil fiind despre Mongolia?Mai nimic.Acum se împreuna cu o femeie venită dintr-o țară despre care nu știa nimic, o femeie fără trecut, pe care o privise din întuneric cu o seară înainte, o femeie pe care o dorise cu toată ființa lui și care acum i se dăruia. Sentimentul de a se afla în compania unei prostituate de lux dispăruse așa cum și imaginea lui Daniar dispăruse de ceva vreme din mintea tinerei ai cărui sâni el îi frământa acum.
După câteva ceasuri, cineva aflat în camera celor doi i-ar fi putut vedea dormind în brațele celuilalt, sticla de vin de Tokaj goală pe jumătate, pete de vin sporadice pe așternutul alb și un teanc de haine aruncate la capătul patului, ca și când ar fi fost smulse și uitate acolo cu bună știință.
Încă o noapte ava să treacă peste cei doi tineri, o noapte care avea să ucidă pentru totdeauna imaginea Oksanei și a lui Daniar deopotrivă, purtându-i departe în lumea umbrelor acolo unde uitarea cu aripi de liliac își are sediul, locul din car nicio amintire nu se mai întoarce.

Capitolul XIV-Gdansk

Primele raze ale soarelui se ridicau peste tot cuprinsul marii, imbratisand in lumina lor difuza ultimele ramasite ale noptii.Jamila inca nu se trezise, in ciuda faptului ca Pavliusa se ridicase de pe canapea de cel putin un sfert de ora, inghesuindu-se catre celalat capat al coridorului impreuna cu alti pasageri printre care si stapana Gossiei care scotea un marait amenintator catre celelalte persoane pe care le putea vedea din bratele stapanei. La celalalt capat al coridorlui, un alt grup de aproximativ treizeci de oameni se inghseuiau catre cealalta iesire, desi vaporul inca nu acostase la tarm.Cu totii puteau vedea orasul acesta nou, cu locuintele lui rasfirate ici si colo, cu verdele padurii care imprejura periferiile. Puteau zari undeva in centrul orasului cum se inalta catre cerul inca innorat turnul unei biserici care prin arhitectura lui le spunea celor de pe vas ca "Aici sunteti in Pomerania.Continuati-va drumul mai departe". Gdansk, prin natura lui un simplu port la Marea Baltica, nu era acel tip de oras care iti ura "Bun venit si sedere placuta", insa te indemna sa iti continui drumul catre niciunde. Asta facuse de zeci si zeci de ani, indemnand cei care poposeau fie si pentru cateva luni de zile sa isi continuie drumul si sa nu priveasca inapoi. Orasul era ca un parinte care stia ca va veni si vremea cand ca ai sai copii vor trebui sa plece de acasa. Uneori ei se vor intoarce alteori nu. Pe strazi, locuitorii Gdanskului se grabeau catre port sa preia marfa adusa de dimineata de catre diverse vapoare. Se parea ca toata populatia orasului isi manifesta activitatea in zona portului. "Pare destul de plictistor sa traiesti intr-un astfel de oras in care toti oamenii merg zi de zi in port de parca l-ar intalni in fiece zi pe Dumnezeu", gandi stapana Gossiei, care trebuia sa mearga in Germania pentru a isi vizita sora pe care nu o mai vazuse din iulie 1916, atunci cand parasise pentru totdeauna Rusia. "In Petersburg sunt atatea de facut, sunt parcuri, sunt biserici, sunt spectacole de teatru si de opera, sunt adunari la care toti putem lua parte...eh, cred ca imi va fi dor de toti cei de acolo, cu siguranta si lor le va fi dor de mine, nu-i asa Gossia?", gandi femeia scarpinand blana roscovana a cainelui. Soarele se ridicase demult deasupra orasului evidentiind acoperisurile caselor si strazile pietruite. Tatal lui Pavliusa isi lua fiul de mana tinandu-l strans, dojenindu-l ca se pierdu-se in masa compacta de suflete care asteptau sa coboare mai repede. Cineva ar fi putut spune cu mana pe inima ca toti ce adunati acolo in acel capat al coridorului semanau cu niste naluci pierdute din negura vremii. Nici ei nu stiau ce anume asteptau sau de ce anume simteau nevoia de a parasi vaporul. Un fluierat strident strapunse murmurul multimii si usa principala se deschise cu un zgomot metalic, de fier ruginit de intemperii. Mirosul marin imbibat de alge verzi se imprastie in cateva secunde printre capetele intoarse catre usa. O tanara de 15 ani cu par roscovan pe numele ei Agnieszka, se sprijini de umarul fratelui ei simtind ca isi pierde controlul, in cele din urma vomitand pe podeaua de lemn a coridorului spre dezgustul lui Pavliusa si altor catorva pasageri care isi intoarsera brusc privirea catre fereastra. La urma urmelor, Jamila nu era singura care acuza rau de mare. Iar Agnieszka nu era nicidecum singura in aceasta privinta mai mult sau mai putin dorita. Unii dintre pasageri se aflau pentru prima data aici, altii erau doar in trecere, putini aveau sa ramana aici fie si pentru scurt timp. Un sentiment de nesiguranta plutea in jur, sentiment pe care niciunul dintre ei nu-l avusesera cu o noapte inainte, atunci cand intrasera in compartimente si cu zambete de-abia schitate intrasera in vorba unii cu altii. Jamila inca dormea cu capul rezemat de fereastra rece, perdeaua acoperindu-i jumatate de frunte, peste care cateva suvite rebele de par transpirat stateau lipite. Nu visase nimic. Nu simtea absolut nimic. Dar nici odihnita nu se simtea ca si cand nu ar fi inchis ochii deloc in tot acest timp. Pasi se auzira pe coridor din ce in ce mai apasati, apropiindu-se de usa din lemn. O bataie puternica se auzi dupa cateva secunde, apoi alta. Niciun raspuns. O a treia bataie o trezi pe Jamila dar nu destul incat sa se ridice de pe canapea pentru a deschide usa de lemn a compartimentului. Pana sa decida sa deschida pentru a afla cine anume batea cu atata incredere la 7 dimineata, amintindu-si cumva de faptul ca undeva-n acel mare Oras, nimeni nu ar fi batut la usa fara a spune mai intai cine este, un barbat inalt intra in compartiment. Deodata, vazu chipul cunoscut al unui barbat.Intrase in compartiment.Da, era el.Cel care isi fuma tigarea cu cateva ore mai inainte pe coridor.Era el, Andrei.Cel care...o atinsese intr-un mod atat de cunoscut, el cel care o privise din intuneric atata vreme fara ca macar ea sa-si poata da seama.Iarasi el... -Jamila, buna dimineata! zise el cu un zambet pe care ea nu il astepta. -Ai dormit bine, intreba ea scurt? aruncandu-i la randu-i un zambet -Se pare ca nu de ajuns dar nu puteam cere mai mult, se apropie Andrei Kuzmin de canapea. -Am ajuns asadar. -Da...am ajuns putin mai tarziu. -Cu cat? -Avem aproape 20 de minute intarziere iar capitanul spune ca a fost din cauza vremii potrivnice. -Intr-adevar.Nu am mai calatorit niciodata pe mare. Ma simt ca si cand...descopar..., zise ea plecandu-si privirea iar mai apoi uitandu-se pe fereastra-n care soarele batea destul de puternic.Pentru cateva minute isi dorea sa fie noapte din nou si sa simta din nou frigul noptii. -Cum anume?intreba Andrei. -Este greu sa explic...cumva...straina de tot. -Straina de ce anume? -De tot ceea ce cunosc sau am cunoscut vreodata. -Nu cred ca am idee cum te simti in dimineata asta, zise Andrei mai facand un pas spre ea. -Nu este nicio problema, sunt stari. Stari pe care nimeni nu le poate cunoaste.Nici eu nu stiu cum te simti, raspunse ea si observa cum barbatul nu isi pierduse zambetul din momentul in care intrase in compartiment. -E destula cale de aici pana in locurile tale natale. Cred ca esti constienta de asta. -Da, zise ea, pierzandu-si pentru putin timp zambetul pe care hotarase sa si-l mentina din clipa in care Andrei intrase in compartiment. -Gdansk nu este punct de oprire nici pentru tine se pare. -Nu este, raspunse ea aducandu-si pentru putin timp aminte ca nu se afla nici la jumatatea calatoriei prin Lumea Noua. -Eu merg catre Germania, zise Andrei. Merg la fratele meu. Nu stiu daca va mai prinde urmatoarea toamna iar medicii nu sunt ...foarte optimisti in privinta asta, zise Andrei iar Jamila putu distinge o urma de tristete incretindu-i fruntea. -Imi pare rau, spuse ea.In sufletul ei isi dorise sa il imbratiseze dar gandi ca este prematur sa faca asta, mai ales ca ei doi nici macar nu se cunosteau.Cum avea sa ii ofere o imbratisare sincera unui barbat pe care il intalnise cu cateva ore inainte pe un coridor intr-un vapor cu destinatie catre niciunde?Dar iata ca nu ajunsese in mijlocu pustiului, acel "niciunde" avea deodata un nume si numele sau era Gdansk.Da, catre acel "niciunde" priveau toti adunati la ambele extremitati ale coridorului. Iar in oras, aproape de zona portului cat si in port, multimea se uita la vaporul care ii aducea pe "straini", pe cei veniti de peste mare.Dar cei ce aveaus a vina nu purtau cu ei marfuri, nu aveau asupra lor niciun fel de bun, prin urmare nu le erau de folos.Erau simpli calatori, oameni care aveau sa poposeasca in orasul lor pret de cate clipe sau ceasuri sau poate zile.Si nopti. Iar apoi aveau sa se imbarce in alt vapor sau poate vor lua un tren catre alt oras, mergand mai departe.Important era ca ei doar sa se opreasca in Gdansk, la urma urmelor strainii nu au adus nimic bun niciodata in Polonia, iar daca au adus ceva cu ei, "ceva"-ul a constat in vrajba si razboaie.In trecut cursese mult sange iar oamenii stiau prea bine asta. Prea mult sange...dar acum traiau toti in pace, nu-i asa? Jamila nu avea cum sa afle asta dar in inima ei se gandea la un cu totul alt sange, acel sange albastru care cursese cu cateva zile in urma, atunci cand destinul ei luase o cu totul alta intorsatura. Se gandi mai apoi daca se simtea in stare sau daca isi permitea s fuga o viata intreaga si daca da, cat de lunga avea sa fie aceasta viata mizerabila, uitat in desertaciuni. Avea sa afle poate mult mai tarziu. Nu era demna pentru a afla in mainile cui se afla deocamdata soarta ei dar cert este ca scapase din ghearele Pasarii Mortii. Pentru o vreme. Linistea cazu intre ei pentru cateva minute, uitandu-se unul la altul, dupa care Jamila se ridicade pe canapea simtindu-si corpul greu si picioarele amortite, crezand ca cineva ii infigea in mod constant ace in talpi, ingreunandu-i deplasarea. I se parea ca podeaua era mai alunecoasa decat era cu cateva ore inainte.Deschizand usa compartimentului zari multimea care se inghseuia sa coboare.Murmur de barbati si murmur de femei. Fata roscovana care doar ce vomitase era tinuta atent de brat de catre fratele ei si pasea atent pe scara atasata iesirii principale. Deja grupul de pasageri se risipi in cateva minute, ca si cand nu ar fi calatorit impreuna, nu ar fi dormit o noapte intr-un compartiment sau nu ar fi fumat impreuna tigari de foi.Firea umana este programata sa uite si sa nu priveasca in urma.Asijderea erau acesti oameni. Fiecare isi urma drumul sau sinuos prin lume, uitand repede de cei cu care impartise poate o tigara de foi sau o ceasca cu ceai negru. Jamila la bratul lui Andrei Kuzmin cobora atent scarile ca mai apoi sa descopere siguranta pamantului. Era un sentiment placut sa stii ca te afli din nou pe pamant. Era foarte placut de fapt. Marea se pierdea in singuratatea ei deplina in spatele lor, ca un vis urat de care nu iti vei mai aduce aminte niciodata. Lumea cea Noua isi deschidea larg portile ei din fier in fata lor si ii ademenea incet cu fiecare ora. Andrei Kuzmin nu isi amintea sa se mai fi aflat in compania unei femei atat de frumoase. isi dorea sa ii fi putut transmite asta fetei cu ochii oblici care il tinea de brat, dar decise ca nu era nicidecum momentul.Dar mai tarziu o va face. Jamila incepu sa isi dea seama ca de fapt Gdansk nu era un loc chiar atat de plictisitor precum anticipase si ca nu se bucurase atat de mult de lumina soarelui din momentul in care parasise pentru totdeauna casa lui Tei Uin si Set. Un gand strengar si negru precum valurile noptii ii strecura deodata tristete in suflet, aducandu-i aminte de parintii ei adoptivi si dupa cateva secunde se intreba in adancul sufletului sau daca mai sunt in viata si daca sunt, oare se pot bucura si ei de acelasi soare? Apoi gandi ca nu putea afla sau poate nu ii va fi dat sa afle nicicand despre soarta celor care o crescusera ca pe propriul copil. Descoperi ca ii era dor de casa si de painea coapta de Tei Uin. Trecura cateva ore pana cand Jamila putu sa zambeasca din nou.

Capitolul XIII-"Cât de departe ești dispusă să mergi?."

"-Would you tell me which way I ought to go from here? asked Alice.
-That depends a good deal on where you want to get to, said the Cat.
-I don't much care where, said Alice.
-Then it doesn't matter which way you go, said the Cat.
-So long as I get SOMEWHERE, Alice added as an explanation.
-Oh, you're sure to do that, said the Cat, `if you only walk long enough.
-What sort of people live about here? said Alice.
-In THAT direction, the Cat said, waving its right paw round, lives a Hatter: and in THAT direction, waving the other paw, lives a March Hare. Visit either you like: they're both mad."
(Alice's Adventures in Wonderland, Lewis Carroll)

Era prima noapte pe mare, prima noapte în care era departe de tot ce cunoștea, neștiind încotro avea să se îndrepte și nici cum va putea răzbi într-o lume străină.
Liniștea nopții era uneori străpunsă de sunetul metalic al izbirii valurilor de prova ambarcațiunii iar când și când de undeva din spatele coridorului se auzea câte un lătrat de câine. După sunetul scos de animal, Jamila gândi că trebuie să fie un câine de talie mică, precum cei ai domnișoarelor de salon de la Curte, acei câini zvăpăiați care îți săreau în față cu labele lor veșnic murdare de țărână și care uneori te putea mușca dacă nu le ofereai atenția cuvenită.
Își amintea că acum câteva săptămâni, Gloria, cățeaua Annei sărise fix pe volanele rochiei ei și începuse să tragă cu colții de ele ca și când ar fi fost tegumentul unor cârnați siberieni. Dacă Anna nu ar fi venit mai repede să ia câinele în brațe și să-l dojenească, rochia Jamilei ar fi fost compromisă.Chiar și când a fost luată în brațe, Gloria cu privirea ei de vulpe se uita încă la volanele femeii cu ochii oblici din fața-i, mârâind ușor, destul cât să o amenințe pe Jamila și îndeajuns de șiret încât să nu își supere stăpâna.
Dar lătratul câinelui din spatele coridorului era oarecum diferit de cel al Gloriei pe care ea îl cunoștea, era mai apăsat și cumva intermitent."Nici animalelor nu le place mersul pe mare, se pare", gândi Jamila.
După câteva momente, glasul răgușit al unei femei-despre care Jamila intui că trebuie să fie grasă și roșcovană-se auzi din aceeași parte a coridorului:

-Gossia, termină!Gossia!*lătrături de această dată mai descurajate* Gossia!Liniște!Oamenii dorm la ora asta!Nu mă face de rușine!Taci, Gossia!Taci!
Vocea stăpânei se pare că a avut un efect eașteptat asupra cățelului întrucât acesta tăcu preț de câteva ceasuri, probabil căutând singur să se mintă că nu aude sunetul metalic al valurilor.

Jamila înaintă câțiva pași pe coridor, auzind podeaua de lemn trosnind sub greutatea pantofilor ei.Părea veche și în ciuda trecerii anilor părea să nu-și fi pierdut luciul stacojiu pe care-l aveau unele podele ale Conacului Bivertin. Își aminti cum acum nu multă vreme în urmă își petrecea nopțile pe malul lacului, împreună cu acele domnișoare de salon care nu cunoșteau cumpăt și nici nu păreau să fi ținut cont vreodată de norme morale sau de orice alt tip de legi nescrise.
Era o lume liberă, agitată, convulsivă, la care dăduse cu piciorul nu pentru că își dorise, ci pentru că se lăsase dusă de val, acel val anevoios despre care mereu pomeneau bătrânii din satul în care crescuse...acel val care te poate arunca în adâncuri, în care îți poate fi furat sufletul iar apoi când ești aruncat pe uscat, poți umbla pe pământ zile și nopți, ca un nefericit fără suflet, fiind despărțit pentru totdeauna de ceea ce cândva, într-un ev îndepărtat, trupul alesese să numescă "suflet".

Jamila se întrebă atunci ce mai rămăsese din sufletul ei viu. Focul vieții sale se stinsese acum nu mult timp, când doar o copilă fiind, fusese luată de lângă cei dragi, în acea după-amiază...fără ca măcar să se fi așteptat, fără ca să fi cerut vreodată asta. Dar istoria nu iartă. În lumea nouă iertarea este aproape de neînțeles, iar orice rațiune care ar favoriza iertarea, era o rațiune moartă. La fel de moartă ca Nastashenka, fetița cu buzele arse de febra cea din urmă din Mahalaua Pescarilor.

Jamilei i se strecură o lacrimă în colțul ochiului drept.Privi pe geam și nu putu distinge decât un infinit negru in care ieșeau când și când șerpi albi făcuți parcă di aburi, care deseori își mușcau cozile într-un ritm alert, ca apoi să dispară în infinitul obscur. Părea că acel infinit de un negru intens putea înghiți o viață de om pe nerăsuflate și o putea adulmeca lacom întocmai ca un lup la pândă care simțea de la câțiva kilometri buni mirosul sângelui cald.
Jamilei nu îi plăcea marea.Nu își amintea vreo clipă din scurta ei viață în care să își fi dorit cu patimă să locuiască în apropierea mării. Bătrânii satului povesteau mereu despre monștrii care sălășluiau în Marea Galbenă și care te puteau înghiți numai decât. Mai auzise ea în timpul scurtei șederi la Conacul Bivertin despre un monstru creștin care l-ar fi înghițit pe un zeu al creștinilor cu numele Ioșca sau Ioan sau Iosif sau Iona.Nu își mai amintea exact, dar ceea ce își putea aduce aminte era faptul că acest Io...și nu mai știu cum propovăduise Cuvântul zeului suprem al creștinilor în cetatea Ninive.Nu avea nici cea mai vagă idee unde ar fi putut fi situată acea cetate despre care auzise în acea legendă creștină. Ecaterina îi spusese că însăși Țarina îi povestise despre acest monstru când era doar o copilă.
Un alt lucru pe care Jamila nu îl putea înțelege era acea încărcătură de zei pe care creștinii o aveau în templele lor numite biserici.Cum oare puteau ei reține atâția zei și mai ales cum de aveau timp să-i serbeze pe toți așa cum era scris în calendar?



*

După jumătate de ceas în care nu făcuse decât să își răspundă propriilor întrebări care se înmulțeau cu cât sedepărta și mai mult de lumea pe care o știa, Jamila observă că majoritatea celor din compartiment adormiseră, unii sforăiau deja, alții erau picați într-un somn adânc, cel mai probabil fără vise așa cum era tatăl lui Pavliușa și deși nu avea cum să constate, stăpâna deloc grasă al lui Gossia. Doi ochi sticloși se iviră în întunecimea coridorului.Păreau ca două lămpi cu gaz aprinse în toiul unei vijelii.Gossia privea atent, cu botul pe labe din ușa ușor întredeschisă a compartimentului în care stăpâna sa dormea rezemată cu capul de o călugăriță franciscană pe al cărei piept sălta un crucifix din lemn ori de câte ori expira aerul din plămâni. În fața lor dormea o mamă cu trei copii, unul din ei cu capul în poala rochiei. Lângă aceștia, un cuplu tânăr, aproape de vârsta Jamilei dormeau cu gurile întredeschise, cu mâinile împreunate, din gura tinerei începând să se prelingă un strat subțire de salivă.

Jamila descoperi că nici la trei pași în fața ei stătea încă în picioare bărbatul care până nu demult își fuma țigarea liniștit.Era înalt și purta un costum asemeni acelor bărbați pe care îi puteai vedea sâmbăta după amiaza prin centrul Orașului.
Se părea că o privise îndelung din colțul său parțial luminat de o lampă cu gaz aflată în compartimentul în fața căruia el stătea.Preț de câteva secunde, Jamila se întrebă de cât timp o privea băbatul din fața ei și ce anume ar fi vrut de la ea în toiul nopții pe un vas despre care ea nu avea nici cea mai bagă idee încotro se îndrepta.Era o străină la urma urmelor.Iar el nu o cunoștea. Începu să respire regulat de-abia după ce el își arătă fața mai clar la lumina difuză aruncată de lampa din compartimentul în fața cărora se aflau acum.Jamila distinse un nas mic, ochii verzi mici, oasele feței foarte bine conturate, urechile ascuțite și ciocul rotunjit pe care îl mai tăiase se pare acum nu multă vreme.Era un bărbat îngrijit după câte putea vedea în lumina aceea slabă, dar care o privise până acum fără să o atenționeze măcar.Jamila nu era sigură dacă era înțelept să intre în vorbă cu acest om despre care nici măcar nu ști ce limbă vorbește și de unde vine.Nici încotro se îndreaptă.Dar oare ea șria unde va ajunge?Jamila cu privirea-i confuză, începu să se uite din nou pe geam la întunecimea aceea infinită din care șerpi construiți din abur își mușcau cozile subțiri ca mai apoi să piară în haosul din care apăruseră.

-Somnul vine greu la aceste ceasuri târzii în noapte, o voce baritonală care aducea a cea a lui Daniar făcu să răsune preț de câteva secunde podeaua stacojie a coridorului.

Jamila ezită preț de câteva secunde după care își luă privirea de la geam, ignorând șerpii nopții, țintind-o către acei ochi mici și verz care o priviseră fără să o atenționeze.Bărbatul vorbea rusă.

-Se pare că da, zise nesigur Jamila într-o rusă nu tocmai corectă din punct de vedere gramatical, trădând un accent exotic pe care adesea asiaticii îl au atunci când vorbesc într-o limbă, alta decât cea maternă.
-Andrei Kuzmin, se prezentă bărbatul, înclinându-și puțin capul către ea în semn de respect.
-Jamila, răspunse ea scurt.
-Aveți trăsături orientale bag seamă, continuă bărbatul.Trebuie să spun că sunteți prima străină cu care am onoarea de a vorbi în rusă.Unde ați învățat limba rusă, dacă nu sunt indiscret?

Jamila nu știu ce să răspundă pentru câteva secunde, după care inventă o replică care nu trăda tocmai adevărul.

-Sunt din Mongolia, dintr-un sat din apropierea Siberiei.Tatăl meu era mereu plecat în satele siberiene să ducă pește celor de acolo.Uneori îl însoțeam împreună cu mama mea.Așa am început să învăț rusă câte puțin.
-Impresionant, zise bărbatul, arătând un zâmbet care se vroia sincer.Jamilei îi plăcu modul cum acest necunoscut îi vorbea.Avea sentimentul că îl cunoștea de-o viață, dar în același timp ceva în interior îi spunea că sunt multe alte lucruri care îi despart.
-Aveți idee...
-Andrei, te rog.Nu are rost să îmi zici dumneavoastră.Pari apropiată de vârsta mea, continuând cu un alt zâmbet de această dată mai larg.
-Ai idee cât timp va trece până când vom ajunge...Jamila încercă să se gândească unde vroia să ajungă, sau mai bine zise unde avea să ajungă acest vapor, dacă avea să ajungă vreodată către o destinație. Incertitudinea și teama de necunoscut începură să se citească pe chipul ei, atunci când Andrei observă că mâinile începuseră să îi tremure, deși femeia din fața lui în mod evident încerca să țină sub control emoțiile.
-Mai avem cinci ore, zise Andrei punându-i mâna pe umărul cald.Simți atunci o zvâcnire a mușchilor ei, semn că tensiunea se acumula undeva în interior.
-Dimineață unde vom ajunge mai exact, își ridică din nou privirea această străină cu aer diafan, exotic, pe care avusese norocul să o întâlnească în toiul nopții.Privirea ei trăda neîncredere și cerea sprijin precum un spic de grâu cere apă în toiul verii.
-Mergem către Gdansk, cel mai mare port al Poloniei.Este distanță considerabilă între locul spre care ne îndreptăm și țara dumneavoastră, o asigură Andrei, de această dată încercând să o tragă mai aproape de el.
Jamila nu opuse rezistență.Îi făcea plăcere discuția cu acest om și deși nu îl cunoștea prea bine, avea sentimentul că este un om bun.
Cândești departe de pământul în care te-ai născut, orice vorbă bună trădează un spirit bun, îngăduitor.

-Dacă nu sunt indiscret, îmi poți spune cât de departe ești dispusă să mergi, întrebă Andrei, fiind de-a dreptul surprins de curajul acestei tinere de a pleca prin lume.Nu era lucru ușor și cu atât mai rar la o fată de vârsta ei.
-Voi merge atât cât mă vor purta pașii, zise ea, pregătindu-se să fie întrebată de ce anume era atât de determinată să meargă prin lume o distanță considerabilă.Ce căuta?De ce părăsise pământul în care se născuse?Pe cine cunoștea în Noua Lume se se îndrepta?Câteștia despre aceste pământuri?

Însă Andrei nu o întrebă nimic.
Își menținu privirea către ea pentru câteva minute, timp în care doar valurile se puteau auzi izbind sălbatic ambarcațiunea, noi șerpi mușcându-se în acel dans reciproc pe care îl executau la suprafața acelui infinit obscur.
-Polonia...repetă ea fără să își dea seama că nu mai auzise niciodată de această țară și cu atât mai puțin de numele portului în care aveau să ajungă dimineață.Va merge atât tmp cât o vor purta pașii, întocmai cum înr-adevăr îi spusese lui Andrei.Va merge departe, acolo unde numai cei încercați de viață ajung.
Oare cât de departe era acest oras Gdanks față de Orașul pe care îl părăsise de cu seară, față de Mahalaua Pescarilor și mai cu prisos față de acel port unde Parascheeva își luase adio de la ea cu ochii pironiți în lumina apusului.
-Exact, Polonia...acolo vom ajunge în această dimineață.Jamila simți deodată buzele reci ale bărbatului care o trăsese către el, cum îi netezesc fruntea pe care începuseră să se adune broboane calde de transpirație.Andrei o sărută pe frunte, așa cum își amintea ea că tatăl ei obișnuia uneori să o sărute atunci cân ea era doar o fetiță.Da, cândva într-o epocă bogată, ea fusese o fetiță...fusese și ea copil cândva.Iar tatăl ei o săruta pe frunte înainte să plece către muncile câmpului.

Andrei îi petrecu mâna pe spatele cald, dar în același moment, Jamila se retrase, considerând că deja acel sărut pe frunte fusese de ajuns.

-Trebuie să dorm, zise ea îmbujorată, căutând cumva să se scuze.Îl privi în ochi.

Bărbatul o privi la rându-i îngăduitor, dezlipindu-și mâna de pe umărul ei care încetase să mai zvâcnească.

-Ne vedem dimineață, Jamila.Sper că nu am uitat numele, am spus corect așa-i?
-Ai zis corect.Jamila. Andrei distinse un amestec de dorință și frică în ochii tinerei asiatice pe care avea onoarea de a o cunoaște în această siuație nu tocmai propice flirtului.
-Pe mâine dimineață, zise el, înclinându-se din nou către ea, încercând să-i tragă mâna spre a o săruta, dar ea nu acceptă.Făcu un pas mai în spate, podeaua stacojie trosnind încet sub greutatea pașilor săi.
-O să vin la ușa compartimentului să te trezesc cu câteva minute bune înainte de a ajunge în port.Noapte bună, domnișoară!Mi-a făcut plăcere să te cunosc.Oservă atunci cum mâinile femeii din fața lui începuseră să tremure, deși o voință lăuntrică încerca din răsputeri să țină sub control emoția.
-Asemeni, zise ea și întoarse spatele repede trântind ușa compartimentului în care Pavliușa dormea cu capul pe pieptul tatălui său, uitând de pizma trecătoare pe care i-o purtase preț de câtev ceasuri.
Andrei se întoare către compartimentul său, dar înainte de a intra, mai fumă o țigare de foi după care stinse lampa de gaz din compartiment. Femeia pe care de-abia o cunoscuse, era o femeie frumoasă, dar nu era nicidecum asemeni celora pe care le găseai vinerea după-amiaza prin Mahalua Pescarilor cu care îți putea satisface poftele.

Jamila gândi că cel mai înțelept ar fi fost să adoarmă în liniștea compartimentului ei, întrerupt doar de sforăielile băiețelului in fața ei sau a celor doi bâtrâni din față care erau adormiți de ceva ceasuri.

Întunericul se coborî din nou peste tot, împresurând coridorul și înghițind repede întocmai precum monstrul acela din mitul creștin toată suflarea de pe vapor, femei și bărbați deopotrivă.
Liniștea zorilor se coborî din întuneric, înainte ca pimele raze ale soarelui să brăzdeze orizontul.
Șuieratul prelung al vasului se pierdu în zarea din miazăzi, către Lumea Nouă la care în această epocă frământată de orgolii, puțini puteau visa.

Capitolul XII-Spre Lumea cea Nouă

Vorbele din bătrâni sunt cele care dau glas trecutului și-i lasă prezentului alegerea de a învăța și de a se forma conform datinilor.
Vorbele din vechime sunt cele care mereu vor împunge civilizațiile prezentului, ele vor avea greutatea imensă purtată de titani de la Începuturi, greutatea Lumii întregi...o lume de ofuri, de vaiete și deznădejdi peste care toamna așterne bruma.
În satul în care crescuse, pe vremea în care era doar o copilă, era un vraci care mereu le spunea sătenilor că Legile Cerului vorbesc despre Timp iar ele se schimbă conform unor judecăți ce depășesc știința omului de rând.Conform acelor judecăți superioare, avea să cadă ploaia dincolo de Altai, orezul avea să încolțească în văi iar peștii aveau să revină în lacurile de acum două primăveri hrănind deopotrivă guri de copii și guri de bătrâni.Nu era foamete și nu era nicicum amar.
Viața își avea rostul ei, tihna și monotonia își dădeau de multe ori mâna într-un marasm al continuității pe baza căreia orice comunitate s-a format de-a lungul vremurilor.
Copiii cântau seara în cor și de multe ori Mama era cea care aduna bucățile de lut de pe jos atunci când mezinul sau mezina spărgea câte un bol.
Jamila nu avea frați sau surori dar își amintea că tatăl ei o bătuse atunci când spărsese un bol de lut în care bunica ei mânca orez de obicei.Plânsese vreme de câteva ore în colțul mesei de lemn,cu obrajii înroșiți și calzi, gândind că nu a fost drept.De ce Ea?De ce a fost plesnită peste față?De ce bătuse cu bolul de lut în masă preț de atâtea minute?Mama nu avea să o bată.Niciodată.
Avea să înțeleagă pe parcursul propriei călătorii prin viață că multe dintre întrebări, rămân fără răspuns.Acum simțea același lucru, era părăsită de cei dragi, departe de Lumea în care se formase, Lumea pe care o îmbrățișase din momentul în care aerul fetid îi străpunse plămânii, în același moment în care părăsise pântecele mamei.Simța izolarea, plecarea către depărtările despre care mulți dinte semenii ei nici măcar nu auziseră.
Vorbele din bătrâni încetau să mai ajungă la inima ei.Aveau să se macine și să se sfărâme precum cioburile bolului de lut pe care copilul din Ea le împrăștiase pe jos.Jocul se încheiase.


*


Pavliusha dormea într-un colț rezemat cu capul de tatăl său, în timp ce unul din cei doi bătrâni din față încă o țintea cu un ochi deshis drept în față.Câteva minute mai târziu, Jamila își dădu seama că bătrânul dormea dar că pleoapa ochiului drept nu mai avea flexibilitate.
Încotro mergea?Care era destinația acestui vapor?Câte zile aveau să meargă și cât de departe era Lumea cea Nouă?Ce avea să o ștepte acolo, pe malul celălalt, la capătul mării?
Imaginea Nastașenkăi îi apăru din nou în fața ochilor, copilul cu privirea pierdută, cu buzele arse încercând să se agațe de un fir de viață, Motea cu capul plecat în podea, icoana Maicii Durerilor pe masă..candela aprinsă veghea Drumul sufletului către lumea morților.Tamara părea să fi părăsit această lume, prăbușită la pământ. poi, Feodosia...nu îi spusese
încotro avea să meargă și de ce.Bătrâna se uita încă la vaporul care părăsea portul, la toți acei oameni care plecau să vizitze sau să se stabilească în Lumea Nouă, atât de apropiată din câte știa ea și atât de diferită, gândind că această tânără venită peste noapte în ograda lor, oriunde va merge, cât timp va merge, îi va fi mai bine.Feodosia rămăsese în Orașul Morții, peste care stoluri de corbi așteptau cadavrele.Iar hrana avea să vină curând, odată cu prima zăpadă.
Tulburată de visul de mai înainte, Jamila căuta să înțeleagă unele lucruri, căuta să își explice propriile trăiri.Calul în flăcări care necheza era mai viu ca niciodată, acolo în adâncul sufletului său.Cartea vieții rămăsese fără paginile trecutului, acela care abundau în vorbe din vechime, vorbe pe care însă acum nu le mai auzea. Vorbele îmbibate de mar și durere care nu se mai întorc niciodată.
Auzea balansul vaporului, putea simti vibratiile podelei din lemn sub impulsul pasilor celor care nu reusisera sa adoarma.Un domn ca la 40 de ani isi fuma tigarea linistit pe coridor tinand in mana stanga o scrumiera despre care ai fi crezut la o prima vedere ca este suspendata in aer.
Vasul se inclina cand intr-o parte, cand in cealalta, sporind starea de greata produsa de raul de mare.
Jamila simti nevoia sa iasa pe cordior, sprijinindu-se cu mana stanga de usa.Simti pentru cateva clipe cum ramane fara aer.Imagini
Feodosia era din nou acolo...o putea vedea, ochii mari si blanzi ai batranei care o condusese pana in port.
Acum putea auzi valurile care se spargeau cu un zgomot metalic de vapor.Mirosea altfel.Nu isi amintea sa mai fi simtit vreodata cest miros, atat de strain, atat de ciudat si in acelasi timp atat de placut.
Mirosea a frunze putrede si a toamna.
Un tanar statea cu sapca in mana, rezemat cu spatele de un perete al coridorului.Se uita cumva cu pofta la tigarea barbatului care nici macar nu isi intoarse privirea atunci cand tanara se impiedica la 1 metru in fața lui.Bărbatul păru să nu aibă nicio reacție atunci când femeia din fața lui căzută în genunchi, căută să se ridice. Fumul de țigară se ridica drept către tavan unde o muscă pribeagă își căuta stingher un loc prielnic pentru a dormi. Voci de bărbați în vârstă către celălalt capăt al coridorului îi amintiră Jamilei că mai erau destui aceia care nu adormiseră până la acea oră. Poate că aveau rău de mare ca și ea sau poate că nu. Poate jucau cărți sau poate pur și simplu hotărâseră să nu adoarmă deloc. În final, Jamila decise că e mai cu înțelepciune să se resemneze pentru că oricare ar fi fost motivul pentru care acei bărbați erau treji la acea oră târzie din noapte, nu intra în preocupările ei.
Jamila era obisnuită cu ignoranta strainilor si nu i se mai parea ciudat atunci cand in momente neprielnice nimenui nu-i parea sa-i pese cu adevarat.
Ignoranța îi arătase o cale.O cale nouă pe care e nu mai umblase niciodată.Aceea a Lumii celei Noi în care era gata să pașească, acel marasm de umbre deșarte care aveau să îi arate calea către cunoaștere, însă după cum știm, pentru a dobândi cunoaștere, este mereu nevoie de sacrificiu, iar Jamila sacrificase mai mult decât suficient până la acest moment.
Își întoarse capul și observă că Pavliusha dormea încă cu capul sprijinit de tatal sau care atipise si el in primele ore ale diminetii.Unul dintre cei doi batrani sforaia iar din cand in cand vuietul valurilor intrerupea linistea mormantala a coridorului.
Jamila se uita pe fereastra.Era încă noapte iar o lună nouă lumina undeva departe deasupra unui vârtej de umbre, care păreau valuri, dar care nu erau valuri, care pareau munti dar Jamila era prea obosita pentru a se asigura de veridicitatea a ceea ce tocmai vedea.Pentru prima oara in acea noapte nu simti frigul.Isi aminti doar ca e departe de casa si ca nu există cale înapoi. Respiră adânc și căzu din nou pe gânduri.

Undeva în afara compartimentului, valurile începură să se spargă cu o rezonanță metalică de prova ambarcațiunii, dând impresia unor strigăte dintr-o lume demult uitată.

Capitolul XI: Visul

"De unde-şi are raiul -
lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!"

(Lucian Blaga, poet român)


Dar nici nu putu măcar să se odihnească în compartimentul în care se afla de aproape două ore.Pavliusha o privea cu aceeași ură și Jamila putu intui faptul că băiețelul ar fi scuipat-o încă o dată chiar în momentul în care tatăl ar fi ieșit din compartiment să-și facă nevoile.Ochii mari și în același timp nevinovați o ținteau cu pizmă din celălalt capăt al compartimentului, iar la un moment dat avu impresia că toți cei aflați în proximitatea ei aveau să-i reproșeze câte ceva.Nu se simțea precum o martiră de pe la începuturile creștinătății, dar își căuta singură Crucea pe care o pierduse chiar atunci când sângele începuse să curgă.
În imagine îi apăru din nou tânăra Tamara ridicându-și mâinile către cer.Imaginea femeii care cere îndurare și milă de la o judecată aflată mai presus de pătura deasă de nori era înduioșătoare.Dar nu și pentru Jamila.Nu.Ea nu mai putea simți nici ură, nici iubire, nici milă, nici repulsie.Dar stigmatele memoriei sale rămăseseră vii, ori de câte ori închidea ochii reiterând imagini din zilele trcute.
Tamara se afla în genunchi implorând-o pe Maica Durerilor să-i dea înapoi copila pe care o crescuse din fașă.De ce i-a luat-o Dumnezeu?Și unde a dus-o?
Strigătele femeii străpungeau toate culoarele întunecate ale minții Jamilei, minte prin care lumina a refuzat să se mai refugieze, uneori tresărind sub impulsul propriilor orori venite din inconștient.
Deodată se făcu lumină, ziua cea nouă se ridică glorioasă peste ape și învinse moartea.Era bătrână și vedea valurile cum vin cu nesaț către țărmul abrupt.Avea pielea rece, zbârcită, dar sângele cald o făcea să se simtă încă fiica iubită a familiei.Dar nu, ea era bătrână, vedea totul cu ochii minții Feodosiei.Era îmbrătă în alb, iar la ea în curte mirosea a supă de pește, o oală plină cu pești de diverse mărimi, fierbând în spatele curții.Găini și pui ieșiți din ouă de câteva săptămâni îi treceau pe sub picioare bătrânei.Un câine lătra nedumerit la un grup de pescari care mergeau către oraș.Feodosia își aminti că și Vasili al ei venea de la pescuit când era ânăr, dar mai gustoasă era supa de pește pe vremea când îi gătea bărbatului ei, decât acum, când la masă mai venea câte o nepoată sau strănepoată și nelipsite pisici tărcate care își ridicau cozile la fiecare clinchet al polonicului pe suprafața farfuriilor de porțelan.
Cocoșul stătea sus pe gard și cânta slava duhului pământean.Căci Duhul Sfânt nu mai mergea deasupra apelor ca la Începuturi, ci se pogorâse pe Pământ și căuta jertfă.
Și acum îl zărea undeva pe Motea, cu lampa de gaz în mâna stângă și cu un boț de zahăr în cealaltă mână, răsfățând-o pe odrasla sa preaiubită, Polina.Când ea intră în grajd, Polina necheză și ca și când ar vesti imanența unui duh rău, începu să bată din copită, în ochii animalului citindu-se groaza și teama și frica de ceva necurat.Intuind un potențial pericol, Polina îl dărâmă pe Motea care căzu la pământ neînțelegând reacția iepei.Odată cu el, se răsturnă și lampa de gaz,pe cre o ținuse până la acel moment în mână, aprinzând un mănunchi de paie.Curând și cal și stăpân aveau să fie înconjurați de jerbe luminoase de foc, care păreau niște oglinzi incandescente ca niște ferestre deschise către Iad, acolo unde patima și caznele domnesc.
Limbi de foc se cățărau pe pereții din lemn ai grajdului, mistuindu-i bucățică cu bucățică, lăsând în urmă văpaie luminoasă.Iapa, cuprinsă de groază, ca orice ființă în fața morții, invocă mila cerească, nechezând, încercând să rupă frâiele în care era ținută, odată cu ea începând să necheze alte suflete, care împreună cu ea, se luptau să rupă frâiele acestei lumi mârșave.
Dar, o, iată, omul, viul, insul, cum se agață de un fir de viață în necurpinsul haotic al sfârșitului.Dincolo de pereții cuprinși de flăcări ai grajdului nu mai exista Lumea.Era doar lumina.LUMINA despre are îi vorbea Ruslan lui Motea, Lumina cea fără de sfârși care avea să le strălucească lor și care le strălucise lui și tinerei Liuba atunci când se aveau unul pe celălalt în uitatul cătun din provincia khantilor.Cât de vii au fost toate aceste amintiri în tot acest timp și câtă viață prind ele chiar acum în clipa morții celei pământești, căci lung ete Drumul către Lumea celor Drepți.Tot e rămâne în urmă sunt doar lacrimi care se vor spăla în timp, amintiri și cenușă.
Jamila nu putea simți nici durerea cărnii mistuite de flăcări, nici sentimentul nimicniciei, nici groaza, frica animalului și a omului de sfârșit.Motea, bărbatul care îi salvase viața, se stingea acum în fața ei, la câțiva metri de ea, dar iată, nu îl putea vedea pe propriul ei salvator.Focul se întețea între ea și bătrân, o perdea de foc îi arăta calea către o lume la care nu avea acces.Nu acum.
Dar ce cumplit este sfârșitul în flăcări, câtă spaimă și cât chin îi este dat să treacă muritorului, Adamului zilelor celor din urmă, trupului care e țărână.Mirosul de lemn ars intra în lumea celor vii.
Jamila se simți neputincioasă în simțire, nu putea simți milă, nici durere, nu putea înțelege aceste clipe, ultima imagine care îi rămase în minte, fiind ohii mari ai iepei cuprinsă pe jumătate de cercuri luminoase de foc, ultimele nechezături ale fiicei acestui bărbat mutilat de suferință.
Alături de ea, își dădeau duhul frații ei cu care împărțise fân iarna și iarba câmpului, iarba gustoasă și plină de rouă în luna mai.Iar la rândul ei, Polina, în ultimele sale clipe o privea cu aceeași ură cu care o privea...își amintea să o mai fi privit cineva cu atâta dușmănie, da, dar nu își amintea exact ce sau mai exact cine ar fi putut-o privi la fel de repulsiv.Era departe de căldura grajdului care acum era o torță incandescentă care ridica un fum gros ca o trombă de cenușă către cerul nopții.În aer persista miasma putreziciunii, peste care se înălța un stâlp uriaș de cenușă care aducea cu o cale către transcendent, despre care vorbeau gânditorii din vechime.Un drum sigur și drept către Lumea celor Drepți și fără de prhană.
Iar acum știa.
Era într-un compartiment cu niște oameni pe care nu îi cunoștea și cu care nu avea nimic de împrățit, iar în celălalt colț al compartimentului stătea un băiețel care părea s aibă cel mult opt ani, sau poate nouă, care o privea cu pizmă.Iar alături stătea un bărbat roșcovan cu barbă roșie, bine legat, cu trăsături bine conturate dar cu mâini deosebit de fine, semn că era om învățat și nu cunoscuse munca brută, iar acum își ridică privirea din cartea pe care o citea și se uita la ea, dar spre deosebire de băiatul de lângă el, bărbatul o privea cu dorință.
Dar ea n-avea să fie a lui.Nu acum și nu aici.
Peste câteva secunde, Jamila își dădu seama că oamenii pe care îi văzuse înainte să întâlnească din nou privirea piezișă a băiețelului, fuseseră în imaginația ei.Visase.
Soarele era către amiază și la fereastra compartimentului care începuse să fie ușor înclinat ca într-un leagăn de către valuri, un pescăruș cu o jumătate de hamsie apăru.Pasărea ingurgită rapid jumătatea de pește, după care își luă zborul spre soare, alăturându-se unui grup sonor de pescăuși care supravegheau atent întinderea mării.
Jamila simți pentru câteva clipe o liniște nefirească în propriul trup, liniște neașteptată.
Dar iapa încă mai necheza cuprinsă de flăcări, în adâncurile reci ale inconștientului său.

Capitolul X: Departe de tot și de toate

"Quantam seva irae in animae coelestae..."(Câtă ură poate fi în sufletele cerești?)-Illiada

În vremuri de restriște, harul divin se retrage din lume, lăsând în urmă răni și deznădejdi, vise frânte și cenuși, pene de prepeliță și inimi bătânde, inimi asuprite, inimi care au uitat să ceară.Căci Dumnezeul lui Sion este Dumnezeul Mântuirii, Dumnezeul călătoriei și al drumeților pe Calea Vieții, Unul singur care trasează Căile cunoașterii și necunoașterii.

Jamila părea frântă după aproape o noapte întreagă de nesomn și alte ore petrecute pe străzile Orașului.În minte își alunga sigură ispitele, le ținea departeși le împingea ca nu cumva să se apropie de ea.Sufletul ei era strivit de patima grea.Ochii suferinzi ai Nastashenkăi, mama care se tăvălea prin curte în mocirlă, durerea din sufletul femeilor bătrâne, ochii sclipitori ai câinelui din curte.Ochi sfredelitori o urmăreu prin noaptea zilei iar nicicând nu i s-a părut vreodată soarele mai sus decât azi.
Mergând pe unul din culoarele vaporului, simțind balansul și zăngănitul metalic al provei, își dădu seama că vaporul părăsis țărmurile pământului are a umilit-o, pământul vechi care a cerut sânge.Îngrețoșată, își duse mâna la frunte și simți umezeala primelor broboane de transpirație.
Nu îi era cald, dar cu siguranță , îi era rece, simțind sângele răcoritor cum pulsează în vene.Era o chemare înspre viață și delir.
Niciodată nu mai simțise o astfel de răeală în ea ca astăzi.Închi ochii, sprijinindu-se de marginea unei mese din lemn frumos șlefuite și pentru câtve minute i se păru că e iar copil și că vede caii stepei rotindu-și cozile, scuturându-se de țărână în amurg.Era roșu de jur împrejur, animalele nechezau și cereau hrană.Dar ea avea doar doi pești uscați în brațe, era cina pe care avea să o pregătească Tei-Uin și mai apoi, nu erau caii ei.Erau cai sălbatici, duhuri din altă lume.
Deschise ochii și văzu din nou soarele, la fel de depărtat ca și prima dată.Roșu solar și albastru marin.
Se sprijini cu spatele de peretele unei cabine și privi pe fereastra întredeschisă ce dădea spre terasă.Aerul sărat îi invadă încet, încet nările.Un sentiment neplăcut puse stăpânire pe trup și dintr-un motiv anume era sigură că nu va mai servi cina în acea seară.Niciodată nu i-a plăcut sarea și nici aerul sărat.De fapt, era prima dată când vedea area și șacu avea să afle mai târziu sentimentul acesta fetid nu era decât răul de mare, pe care ea, fiica stepei, nu avea de unde să-l cunoască.Strămoșii ei mereu s-au ferit de Marea Răsăritului, întinderea aceea imensă de ape care adăposteau demoni și dragoni din vremuri târzii.
Singurii demoni pe care îi cunoștea de fapt trăiau ascunși în hățișurile propriului său suflet, călăuzind-o pe cărările mendrate ale sorții.

-Tati, tati, pe-aici, aici este cabina!Tati, am găsit cabina!Este aici!striga un băiețel ca de 6-7 ani, cu păr buclat, uleios, negru și pistrui pe nas.Era transpirat și după cum se scurgeau picături de transirație pe față, Jamila intuise că alergase până acum, dintr-un motiv nebănuit, dorind să ocupe un loc în cabina de al cărei perete, ea se rezema cu spatele.
-Pavliușa, așteaptă!Nu te grăbi!O să cazi pe sări și îți vei răni iar genunchiul!striga o voce baritonală de undeva de la cel puțin 4 cabine ma în spate.Ai grijă!
-Tati, tati, am ajuns!țipa băiețandrul tot sărind bezmetic pe podeaua de lemn a culoarului.Acel-"o să cazi"-a ajuns din păcate foarte târziu la urechile copilului, întrucât, în galopul său sturlubatic către niciunde, se împiedică de piciorul Jamilei și căzu la pământ cu fața înainte chiar sub ochii ei.Jamila fu deodată surprinsă de un țipăt sfâșietor care venea de undeva de la picioarele ei.
-AAAAAAAAA!!ĂĂĂĂĂĂ!AAAAA!un zbierăt străpunse culoarul de la un capăt la celălalt.
-Pavliusha, se făcu auzită iar vocea baritonală din spate, apropiinu-se și mai mult.
Pentru câteva minute, Jamila avu impresia că vocea făcuse culoarul să vibreze, simțind reverberații sonore în podeaua de lemn.Se aplecă spre copilul care zbiera cât îl țineau amigdalele, lovind-o cu picoarele câtputea de tare.
-Vaco!zise băiețelul.Jamila îi oferi mâna să se ridice, dar copilul o scuipă cu ură.Jamila simți cum pe obraji se prelinge saliva caldă a băiețelului, iar preț de câteva secunde se simți claustrată într-o lume din care nu știa sigur dacă își dorește să mai iasă.
Saliva caldă îi umezea obrajii și o trezea către o realitate inerentă.Se simțea precum un martir biblic ajun în satul unei nații barbare care-l primise în mijlocul ei cu ură și ocară, darca orice martir, avea să-și dea duhul pentru credința ei.
-Pavliusha!Urmă o palmă peste obraji.Jamila observă cum un bărbat cu puțin peste 30 de ani, bine legat, cu o barbă roșcovană asemeni celei a lui Iov, și îmbrăcat în stilul celor pe care-i văzuse la Curte, tocmai îl lovise pe băiat.
Pavliusha se opri din scâncetul asurzitor.
-Îmi cer scuze, domnișoară, pentru inconvenient, se plecă respectuos băbatul roșcovan.
Jamila observă cum acesta se uită cu dorință la pieptul ei bine definit chiar și pe sub haine.
-Nu face nimic, domnul meu, zise în cele din urmă.Niciodată nu este ușor când ai copii.Mi-aș dori să am cândva un băiețel, zise ea, surâzând.
-Îi vei cere scuze, domnișoarei, Pavliusha!Acum!începu să-l scuture zdravăn, tatăl.
-AAAAAA!începu iar un vaiet prelung, iar în ochii copilului se citea ura nutrită față de femeia care îi oferise mai devreme mâna.AAAAAA!Vacoooooo!Vacoooo!
-Lăsa-ți-l, zise conciliant Jamila.Chiar nu ese nevoie.E doar copil, îmi amintesc că și eu făceam la fel când erm de vârsta lui.
-Cere-i scuze, Pavliusha!strigă din nou tatăl, iar Jamila putu oberva cum barba-i roșcovană îi sălta sub impulsul vocii.
Un ochi plin de dorință se iți iară către sânii ei, dar ea încercă să distragă atenția, prefăcându-se preoupată să care bagajele.Știa că bărbatul din fața ei o dorea, dar nu era cazul ca o scenă de amor rapid să se desfășoare aici, mai ales că era și un copil la mijloc, iar dezgustul era dublat de starea cumpliă provocată de răul de mare.

Jamila deschise ușa cabinei și descoperi că înăuntru mai rau doi bărbați ca la 70 de ani cu pălării din catifea așa cum purtau cei din Oraș.Amândoi se uitară ca la un sen dat către silueta ei, când deschise ușa cabinei, fiind ademeniți de parfumul de mosc care încă persista în pielea-i transpirată.Jamila privi drept înainte ca și când bărbații nici nu ar fi existat și păși în cabină cu aerul femeii cu care era o întreagă luptă de principii pentrua intra în vorbă.Se simți privită și un sentiment de abolută satisfacție își făcu simțită prezența la ea-n suflet.
În spate, Pavliusha împreună cu tatăl, o urmă îndeaproape, băiatul încă ștergându-și lacrimile de pe fața-i îmbujorată, iar tatăl tocmai simțindu-și membrul întărit, excitat fiind de coapsele distisei domnișoare pe care avea onoarea să o urmeze.